(notite) Cum a pierit raul din lume

Kupolla Balroom.
Trecerea dintre ani. Un banchet al animalelor, imbracat in iluzia indestularii. A nobletii. Costum negru, dormind usor peste pielea incinsa. Sunt milioane de secrete ce dorm sub aceasta piele. E Nebarbierit. Ochi negrii, luciosi,  privind peste masa de otravuri cu scepticism incordand spranceana stanga. In mintea lui, o pana de gasca e umezita pe limba iar apoi scrie lista de invitati pe o hartie de milenii. Invitatii vorbesc, rad: muti si stingheri. Le aude vocile in vin. Toti isi sapa in memorie dupa numele lui, dar inimile lor bat in retragere. Maine dimineata unul din acei oameni va pleca acasa purtand numele lui, ca un preludiu al tragediei.
Aerul se rarefiaza, apoi dispare complet. Coltul Opus. O rochie neagra. Bretea usor cazuta printre suvite de par intr-o mangaiere afectuoasa a umarului.. Zambet malitios. Poseta neagra. Pandora. Cele mai stranii incaltari. Par egiptene. Par sa fi strabatut lumea. Negre. Buze nici pline, nici invizibile. Ochii fixati printr0o rotire rapida pe el. Aceeasi ochi negrii, luciosi, de animal. Sub candelabrul urias de sticla par copii unei nopti disparute de milenii. Reflexii materiale ale aceluiasi suflet. Cvartetul canta Hungry Ghosts. Danseaza. Ea spune:
- I don't think about you anymore.
- I don't think about you any less. raspunde si el.
In jurul lor carnea pare sa se clatine dizgratios, fiind hipnotizata de acest cuplu straniu. Barbatii o vor pe ea goala si pe el mort. Femeile...femeile ii cauta ei defecte si apoi suspina fiecare in sinea ei descumpanita.
La finalul piesei, dispar de mana in ceata catorva secunde.
De atunci nimeni nu a mai suferit. Nimeni nu a mai simtit durere. Iar lumea, lumea a adormit in amortirea fericirii, fara a se mai trezi vreodata.

Horoscop (sau poemul batut in proza)

Temperametul varsatorului e Apa fiarta care ingheata,in temperaturile emotiei, in tropicul incertitudinii. E peste, pisica, pasare. mergand mereu singur alaturi de gandurile sale. E animal salbatic alergand printre oameni domestici; lovit de febra turbarii, de fobii ciudate ale respingerii. E Angrenat mecanic in traditii vicioase, in muzica eclectica a eroziunii de oase. E suflet antic Dopat cu influente. E Copac dezradacinat de furtuna urbana de suflete.

Noroaie

Am plecat de acasa cu un rucsac. Printre haine, am luat fara sa imi dau seama si senzatia unei fatalitati inutile. L-am luat pe Bohren, pe Waits, pe Cave. Am luat Phoenix, Rock'a'Rolla. Am luat Tomis Nord, Dacia si Parcul Tabacariei. Am luat tot. Imi dau seama acum ca greutatea rucsacului meu face trenul sa mearga incet, sa il tina in loc.
Am plecat pentru ca am vrut sa fiu impresionat. Sa simt pe pielea mea gerul din spatele ramelor lui Grigorescu. Sa vad infernul lui Dante in lemn inchis de teracota. Am vrut Sa vad animale imprevizibile, satul de cele ce privesc mat din farfurie. Orasul e un paradis...pentru cei ce stiu sa-i obtina favorurile. Restul migreaza in autoexil, prin trenuri. Intr-un constant dus-intors; in holocaust mut murim, ca pasari de toamna.
Am plecat pentru ca nu mai era parfum. Nu mai era culoare. Poate sunt arogant dar imi trebuie mai mult decat majoritatea oamenilor. Sangele se ingroasa si curge greu cand e amestecat cu plictiseala iar spatele devine inert sub greutatea unei vieti liniare. Trebuie sa fiu acolo unde degetul aratator nu poate desemna. Sub ploi, sub noroaie, in furtuna nemiloasa a salbaticiei. Vreau sa rad, sa alerg, sa ma catar si sa cad. Am vrut sangerari, aschii, intinderi si luxatii. Le-am vrut pe toate odata si le-am vrut netratate. Viata mea nu e un joc. Nu e nici un drum. Nu e fericire. E doar o continua miscare. tipul de miscare care-ti pastreaza pulsul unde trebuie.
Am plecat stiind ca ma voi intoarce. Desi n-ar trebui sa plec sau sa ma mai intorc vreodata. Intr-un fel stiam ca nu pot sta prea mult departe de oras. Am avut mereu parul pieptanat si abdomenul tare. Toate oglinzile prin fata carora am trecut mi-au aratat ce las in urma. Desi iubesc lumea cu adevarat vie, mai mult ii iubesc oamenii. Acum rucsacul e mai usor. Ma intorc acasa.

Boala dualitatii

M.
Parfumul proaspat al uitarii. Vin rosu. Nu e nimic mai transparent decat un suflet sub influenta. Pagini patate cu sange, vin si tutun se retrag sfios din fata creionului.

                                                                    ...

C
E o zi splendida in care sa fii in viata. Pisici se joaca sub soare precum tigrii salbaticiti de tinerete. Cu ei se joaca si sufletul meu. Una din pisici e oarba. O suspectez ca ar citi viitorul, dar nu poate spune nimanui. Asta e mereu problema vizionarilor. Cuvintele lor cad pe urechi sparte. Si cu ele, si sansa lumii de a se salva.

                                                                    ...
M
Intr-un fel, vinul este sangele leucemic al pamantului. Iar noi, prin transfuzii mute ii mostenim delirul divin. Sticla e doar transportul celor comozi, celor prea lenesi sa prinda boli adevarate. Incerc sa vorbesc, sunete mute. In congregatia alcoolului, toata lumea vorbeste dar nu e niciodata nimic de spus. Etilul suveran inveleste  sufletul in paturi de ceata urband exemplul zapezii.

CM
Sunt multe dar nu pentru mult timp. Vor muri si se vor trezi in fluctuatii de temperatura precum noi oamenii in acest straniu ciclu organic al vietii. Stiinta in sfarsit invinsa de natura. Cai domesticiti alunecand pe iarba ca umbre vioaie sub lumina soarelui. Un rau in spatele casei curge sugrumat de bidoane si gunoi. Imi spune ca nu mai e mult timp. De pe acoperisul unde stau, tiglele lucesc bolnavicios precum caini mancati de raie. E atat de putin de facut si atat de putin timp. Vremea reparatiilor e aproape moarta.
Planeta suspina muribunda si ea, gata in orice secunda sa se scuture de noi.

Di Vin

Am baut.
Am baut pana ne-am simtit gingiile de guma. Pana gatul s-a prabusit. Pana organele s-au marit si au cazut pe stomac precum mere intr-o sacosa.
Am baut pana nu am mai putut si apoi am mai aruncat cateva pahare.
Am ars mii de tigari intr-un foc ce nu se stinge niciodata.
Noua nu ne-a spus nimeni ca golul dintre coaste nu se umple, ci se izoleaza.
Undeva in groapa de gunoi a constantei, cineva e in sticle si chistoace pana la genunchi, intrebandu-se cum de inca mai suntem in viata. Si noi ne intrebam dar nu primim niciodata un raspuns. Cugetari ale caror ecouri se aud goale in cavitatile orasului.
Cerurile sunt goale; cartile se balbaie. Nimic nu stie nimic despre nimic. Suntem pentru ca suntem.
Pentru ca marul ionatan si varza de Bruxelles nu se mananca singure. Pentru ca Audi si Mercedes nu au destinatii proprii. Pentru ca exista trufe, caviar si sampanie cu cristale si nici un alt animal nu e asa atasat de ele. Pentru ca...pentru ca nimic. Pana la urma Ce imi pasa mie? Eu vreau doar sa dorm...


                                                                                  ...


M-am trezit dupa doua zile. In camera plutea un miros puternic de tamaie. Era atat de innecacios incat mi-au dat lacrimile. Privind in jur, am vazut ca nu erau nici trufe, nici caviar, nici sampania ciudata la care am adormit gandindu-ma. Nimic. A fost doar somn fara vise. La radio, Crin Antonescu molfaia cacat intr-o sedinta. L-am stins si am ras un pic incercand sa ii aproximez greutatea, sa apreciez cat de departe ar ajunge pe geam. Apoi am observat dintr-o data ca mica mea camera era plina de oameni. In jurul meu toata lumea se inchina spunand ca e o minune de Ovidenie ( ce o mai fi si aia). M-am uitat la fiecare in parte iar ochii lor asteptau rugatori un discurs, o explicatie. M-am asezat la masa, mi-am pus un pahar de vin si l-am baut pe nerasuflate. Apoi m-am asezat in pat din nou. Cand m-am trezit mai trecuse o zi si nu mai era nimeni in camera. Am mancat cativa biscuiti vechi incercand sa ghicesc ce mi-ar fi scris pe cruce.



                                                               

Dubla Identitate

Cine sunt eu?
O simfonie,
de unghii, par si piele.
Si cand aceste instrumente vibreaza,
atingandu-se intre ele,
Un univers de note,
isi lasa timid amprenta,
peste strazi, blocuri si gari.
Peste munti, copaci, sub ape.
Lasand natura oftand la gandul
Ca-ntr-o zi o sa ma ingroape.

Dar tu ce esti?
O enigma.
Neavand un suflet geaman.
Ce0ti leaga tesuturile
In aceasta splendida drama?
Ce te face surda?
La muzica din capul meu.
Si ce din tine ma lasa orb,
privind tabloul sufletului tau?

Rataciri

Cocosat la masa, incerc cu aroganta sa-mi scriu memoriile. Am facut multe dar am trait asa putin. Sunt un copil al unei ere muribunde, cea a pixului si a creionului, a pensulei si a culorii. Oamenii ca mine nu isi mai au locul aici. Uneori ma simt ca unul din robotii aia din filme ce zac in ruina si dizgratie complet depasiti de tehnologia erei. Sau poate doar noi suntem cei ce ating viata. Cine stie?
Fiind plecat pe drum mi-am dat seama ca pentru a umple un gol intr-o emisfera a sufletului trebuie mereu sa rupi din alta. In mijlocul salbaticiei, ranile vietii urbani s-au inchis sub fasa racoroasa a linistii. Si totusi...
Imi lipsesc atat de multe. Intr-un univers de culoare, imi lipseste pata remarcabila a lui Selenne. Imi lipseste Lili si versul ei neimpacat. Imi lipseste Andrei si divinul lui delir acustic. In exil nu e arta, decat a ta; si e nevoie de un ipocrit colosal sa iti fie suficienta, sa te poti bucura pe deplin traind in ea.

Astfel cu bagajul jumatate pe umar, ma intorc acasa.

Betie fragila

Vin rosu, pahar scurt.
Ora trei, lumina lenesa.
Pe fereastra doarme,
o padure de milenii.
Presez o floare;
Gandul ma duce acasa.
Vremurile sunt nesigure,
la fel ca dragostea mea pentru tine,
pentru tot.
Treptat, Singuratatea insasi,
se adapteaza.
Si la lux, si la saracie,
Lipsita de pasiune,
lipsita de furie.

Inca un pahar.
La radio spun
c-o sa murim anu asta.
De-am fi asa norocosi.
As vrea sa stiu ce vreau.
Sa uit lucrurile care dor.
Ne-ar fi mai usor tuturor.

Ultimul pahar.
Gandurile se sting,
intr-un iad mocnit,
inchis in teracota.
Nu mai e lemn pentru foc
Iar eu nu mai am somn
Pentru vise,
am bancnota.

Schimbarea la fata a lui Marius Cristian

In fiecare an in decembrie imi dau toate hainele jos si prviesc indelung in oglinda. E un exercitiu ce incet incet capata conturul unei traditii. Si astfel, acest inventar ritualic al celor cu respect de sine oscilatoriu ofera ocazia de a citi in piele pe unde ai fost. Voi incepe cu noutatile.
Tunsoare germana; parul piptanant cade acum civilizatpe langa urechi. Asta, impreuna cu privirea specific rece lasa impresia ca sunt pregatit sa fiu asasinat in orice clipa. Pana recent, din cercurile mai mult sau mai putin vicioase strigate sau soapte purtau cuvantul Printisor pana la mine. Mi-a parut o caricatura haioasa a imaginii habsburge pe care o creasem in cap pentru mine in urma poreclei. Cat despre asasinat, privind in urma, imi dau seama ca e fantezia unui copil cu prea multa imaginatie si prea putina perspectiva.
Trecand peste, vara asta mi-am sculptat deasupra buzei o cicatrice ce dispare misterios cand zambes. Presupun ca un plan atat de bine coagulat poate fi gandit doar de ironia sortii, cum la fel de bine putea sa il lipseasca pe Uzzi de degetul mijlociu.
Oricum, nu e asa rau precum pare. Unele voci spun ca arata bine, altele ca ar fi hidoasa, unele ca ar fi de puscarias, altele ca arata masculin (ce o mai fi insemnand si asta). Unele din ele s-au ascuns tot anul in spatele urechii mele cand am dormit intoxicat pe gresia baii. Altele au strecurat gemete sau soapte apasate pe sub usa mea.
Trecand si peste asta, de la gat in jos am doar semne ce dispar treptat, agresate de un metabolism animalic. Pielea e mai stransa pe carne anul asta, iar sub ea un covor timid de muschi creste in secret pe oase. Fizicul de caine batut de anul trecut dispare treptat facand loc unuia nou, cladit de un moral mai bun. De o liniste straina.
Uneori imi lipsesc multe lucruri, iar alteori uit complet de ele. Uneori respir suflarea vie a unor imagini alaturi de oameni ce nu mai sunt aici de milenii. As vrea sa trimit o imbratisare si un gand splendid acestor oameni ce anul trecut erau in centrul existentei mele.
Voi incheia aici, sa nu risc sa fiu absorbit complet in propria visare. A fost un inventar reusit calculat atent prin ochiul mintii si pot spune ca sunt fericit ca si anul asta pot vedea zambind, baiatul din fata oglinzii.

O secunda de repaus

20 noiembrie 2012. O casa straina

Submarine Club. Eau de toilette. Zambesc cu gandul la copilaria care imi soptea ca aceste sticlute pastreaza in ele apa de "veceu". E o sticluta care probabil zace de decenii pe aici, lipsita de eleganta celor frantuzesti sau de culorile translucide specifice acelor italiene.

Ma holbez mult timp la ea, in mirare goala, fara ganduri. Aceasta sticluta parasita langa un radio veche de 25 de ani, chibrite, un bec ars si un pachet gol de Winchester ma fac sa zambesc gandindu-ma infinitul curios al recuzitei pe care il are viata.








Unii oameni simt in imagini, pentru ei spiritul trairii  e in culoare. Altii isi impacheteaza amintirile in firele unor zgomote, in panglici suave de sunet. Pentru unii, atingerea vibreaza corzile memoriei. Eu, in schimb, sunt un copil al mirosului. Natura si imaginatia mea se impletesc tot timpul in povrsti ciudate purtate calm in aer. Spun asta amintindu-mi de mirosul unui aparat sovietic de radio. Mirosea a Nicolae. A naveta si ore pierdute pe autobuz. A program in ture fara liber de Craciun. A singuratate si disperare muta. A parinti bolnavi si animale zbierand infometate prin curte. Mirosea a vieti anterioare batute in uitare.

Raspuns

Orasul e o insula
de nisip coagulat.
Vartej de mirosuri,
in fruct neadunat.
O piesa nescrisa.
sub drama ei perena.
Purtand in stomac
dragostea noastra eterna.

Orasul e un fragment
de muzica neinteleasa.
Pe un portativ dement
pe o hartie roasa.
E o cutie neagra
de scopuri semi-preparate
Pastrand In camerele inimii
Dureri minutios aranjate.

Orasul e tutun,
pastile, praf si boala.
Scuipand in nopti de fiere
Aprige tumori de smoala.

E speranta noastra vie,
Precum a leilor din custi,
aruncati pasiv in saracie.

Charon II

E 6 seara. Soarele se retrage sub paturi de nori precum un animal in vizuina. Privind pomii pierduti in spatele geamului am o senzatie de finalitate implacabila. Acel gand pe care probabil il are un soarece simtindu-si oasele cedand sub maxilarul unei pisici. E ciudat pentru ca sunt tanar si nu sufar de nici o boala. Nimic fizic cel putin.
Intre timp, campiile inghit orizontul in racoarea serii si nu ma pot abtine sa ma gandesc ca in curand voi hrani si eu pamantul. O floare imbobocita in roua dimineatii care la pranz deja incepe sa isi piarda culorile, treptat, cu fiecare petala ce cade.
Un vis scurt imi curma gandurile. Criogenie, vampirism. Nutrienti vii, Injectii cu formol si somn secular.
Idei seci nascute din stomacul imposibilului. In timp ce lumina se scurge undeva intr-o canalizare ascunsa in ceruri, valurile ei timide imi fura si duc in uitare si visul importalitatii mele.

Geamuri Sparte si invitatii la lumea de afara

Camera este inerta. O muzica lenta, calma curge din gurile unor boxe goale, lipsite de viata. Parlament. Suflet  pierdut. Nu mi-a placut niciodata piesa asta in mod special, dar acum pare sa lege placut secundele. Ma simt absent privind pe fereastra. Pescarusi planeaza lenes deasupra blocurilor. Ma amuz cateva secunde incercand sa imit in capul meu sunetele pe care le scot. As fi vrut sa fac asta tare, dar ma tem sa nu fiu ridiculizat de oameni ale caror pareri nu conteaza. Poate au trecut secunde bune de cand m-am oprit. M-am imaginat cu pene, cioc fiind un pic mai mare decat o gheata. Nu imi e frica sa mor de foame precum pasarile orasului. De fapt cred ca zbori mai bine cu stomacul gol. Viata insasi isi ofera adevarata frumusete celor cu stomacul gol. Dar nu voi zbura niciodata, imi e prea frica de moarte; asa ca voi sta aici visand la zboruri, gandindu-ma cum nu exista masini in ceruri, nu sunt stopuri, nu sunt locuri de munca, bani sau accidente. Nici macar moarte nu e in cer. Pana si ea trebuie sa tarasca jos pasarile lipsite de viata, inainte ca pamantul lacom sa le inghita.
E o zi atat de stranie sa fii in viata. Privind distras catre un orizont ce se joaca cu culorile, am vazut si gaura din tavanul balconului. Furtuna de azi noapte a spart unul din geamuri iar acum norii ma privesc curiosi prin acel dreptunghi viu. M-am gandit la stele si cum isi vor face cuib in balconul meu. Vecinii mei vor fi atat de invidiosi. Probabil vor veni si vor repara tavanul si va redeveni gol, gri si lipsit de sens. Lumea mereu conspira sa ii fure frumusetea oricat de insignifianta a omului de rand.
Trecand din sufragerie in balcon, deja nu mai aud zumzaitul oamenilor ce isi canta povestile unul altuia. Privind peste cioburile de sticla imprastiate pe toata podeaua am senzatia ca sunt privit de ochii unei muste uriase. As fi vrut ca furtuna sa-mi fi spart si geamurile casei in care doarme sufletul meu. Dar nu exista furtuni asa violente in climatul meu. Inchid ochii o secunda. O mana ma atinge aruncand soptind o voce peste umarul meu:
- Vrei sa dansezi? iar eu ii raspund zambind.
- Multumesc, dar as prefera sa zbor.

imi permit luxul de a nu trai
de a ignora carpe diem
si alte prostii motivationale.

din fonduri si finante misterioase
unniversul pare sa munceasca pentru mine
fara sa ii pese.

claustrat in muzica si hartie
nu simt nicicand presiuni exterioare
nu par sa mor vreodata.
dar imi astept randul cu ardoare.

extraordinara viata lui Manu Adriana

Sunt un milion de motive pentru care ar fi trebuit sa ne intalnim. ca 2 meteoriti ce vin din colturi diferite ale universului, existentele noastre s-au ciocnit sub indrumare blanda a unui destin zambitor.
Imi e imposibil chiar si atunci cand te vad pe strada, te imbratisez sau impartim rautati in toate directiile aplecati adorabil deasupra unor cesti sau unnor pahare, sa te vad ca pe un simplu om.
Cum as putea cand simpla ta suflare ridica ecoul unui uragan mut ce zdrobeste tot sub coaste, in cea mai placuta bucurie? Esti calmul haosului meu urban care vindeca disperarile mele boeme. Esti secunda din soare. Silueta draguta din spatele muzicii splendide a orasului. Esti persoana fara sinonim.
Te gasesc uneori melancolica, incercand sa explici cruzimea proasta a lumii, incercand sa cauti o umbra de nonsalanta unde sa ai un pic de liniste.
As vrea sa te tin un timp in apartamentul nepasarii mele. Sa bem din vinul uitarii si nimic sa nu mai doara.
Desi te-am luat cu mine peste tot unde am fost, corpul tau a ramas in ruina oraselor ce nu te merita. Vreau soare pentru tine si ploi calde de vara. Vreau copii frumosi care sa-ti zambeasca si sa-ti dea inapoi zilele pe care adulti ti le-au furat. Vreau sa alergi prin viata fara teama ritmului cardiac in timp ce trecatorii cu inimile lor artificiale te vor privi cum te pieri in orizonturi purpurii. Mereu te-am vazut ca o pisica. Si in cele 9 vieti te-am iubit in toate. Continentele sunt toate sub steagul tau pe harta inimii mele.

reflexie

Gauri in capete,
in Aceste vaze splendide,
impodobite cu par si piele
De unde ganduri sublime,
la inceput timid, infloresc,
precum copii ce niciodata nu imbatranesc.

Si totusi,

Metal fierbinte si efedrina.
Aud imparatia Domnului
Suspinand in ruina.

Experiment

Iubesc.
Sunt compatriotul zeilor acum
Ziua lasa acum rani de lumina
In camera sufletului meu.
O camera fara ferestre unde
esti doar tu si eu.
E o moarte extraordinara in placere,
o moarte stranie in paradis;
intr-un zambet perfect.

E pentru prima oara cand nu vreau anestetice
Nu vreau apa, nu vreau mancare.
Vreau doar sa fiu acolo in momentul ala.
Buimac de parca am iesit de sub rotile unui camion.
Simturi sedate in bucurie absoluta.
Toata suferinta zilelor trecute
Topite in uitare divina.

Revelatii. Viata e un front continuu. Azi am obtinut prima victorie!

Scurt Metraj

Muzica surda a unui apartament in Tomis Nord. Un sentiment de moarte clinica se strecoara de afara pe sub usa, printre spatiile nanometrice ale geamurilor. Amorteala. Frigul de afara se izolva in caldura unui calorifer rahitic.
Sunt distras sporadic de franturile unei lumi care ia nastere atom cu atom pe pereti, pe covor pe propria mea piele. Existenta si visul lucid se intrepatrund ca firele unei maturi taranesti. Matura se lichefiaza treptat, spaland praful vietii de zi cu zi. E sambata seara si sunt nicaieri. Nici nu e un loc in care as vrea sa fiu. Ma bantuie imaginile inchipuite ale Alexandriei pe care le hranesc dintr-o carte. Faimoasa ei biblioteca nu exista aici, e doar sparta si imprastiata prin oras in zeci de mii de musuroaie unde traiesc mizer locuitorii lui. Cartile isi traiesc singure drama din ce in ce mai departe de ochi lobotomizati care sa le citeasca analitic randurile. Pana si televizoarele muncesc nostalgice in absenta unuor spectatori nostalgici. Comunism si cumpatare. Amintiri impanzite de firele subtiri ale uitarii. Nu mai exista limite la nimic. Barurile, cluburile, cafenele sunt toate biserici ale viciului. Ma incanta ideea. Am si eu virtutea viciului, dar in rafale scurte. Tatuaje, alcool, tutun. Nimic consecvent. Nimic concret.
Arta pe bat ce nu va fi niciodata creata. Asta e viata Constantei. Locuitorii ei traind cand boem cand in completa mizerie un destin prefabricat. Sunt curios daca a existat vreodata un "vis roman" pentru ca Locuitorii constantei nu mai dorm de mult. In psihoze latente, nici nu mai viseaza. Exista doar o constiinta colectiva a consumului. Viata inseamna cheltuiala. Un secret ce toti il pastram sub piele inca din scutec.
Tomis Nord este cusca in care zac cele mai frumoase drame ale noptii din cate cunosc eu. De unde incepe respiratul luciul treningurilor mangaie pielea de soparla a pestilor. Prostituate sangereaza in soapta vise de lux in plina strada. E un cabaret deprimant al carui spectatori sunt asteptari ce intarzie de ani sa apara. Excursii in tropicul pasiunii departe de carne lasata si membre flasce. bai in sampanie si masini cu geamuri fumurii. O supernova de lux in care sa-si omoare simturile si sa-si inchida cicatricile ascunse in plicuri de piele. Speranta e doar otrava narcotica ce iti paralizeaza suflul in acest splendid oras, in aceasta tara, in aceasta lume.
La malul marii, si blocurile sunt facute din sare. Nu din cea a apei cat din cea lacrimilor. In cutiute minuscule copii isi iau lectiile de viata de la femei implorand mila. Toate astea spre teroarea unor femei ce nici nu s-au nascut inca si vor fi abuzate dupa multi ani ce vor trece. Sirene. Orasul e paralizat cateva secunde in panica. Apoi se intoarce indiferent la ale lui. Isi tine aproape sfintii cazuti in dizgratie pentru moment dar ei stiu ca se apropie secunda crucificarii. Se inchina si ingurgiteaza.
Constanta ofera multe dar iti ia tot. Nu exista masura a castigului dar nici a pierderii. Oameni isi pierd copii in cazinouri innebuniti de pierdere. Barurile de striptease colcaie cu altii in delirul victoriei. Circuitul banului in natura ii ia locul celui al apei. Unii zac uscati in asteptarea ploii servind doar ca sa ii sperie pe cei care cumpara cu sticla de la putinii care vand. Cataracta si cancer larigian. Nu mai vad, nu mai vorbesc.

Nori deasupra Constantei

isi tarasc corpurile in baruri, isi tarasc si prietenii, intreaga lor lume. Pentru ca asta au auzit ca a facut si bukowski sau lautrec sau mai stiu eu ce geniu obscur la care se inchina. Toti beau de dragul e a bea. De a fi pe un scaun Vineri seara nici macar visand, ci recicland constant amintiri deasupra unui pahar de vodka, de bere, de orice. Oriunde dar nu acasa, asta e barul lor preferat.
Vietile lor trebuie sa se fi oprit undeva la 18 ani. Nimic nou nu s-a intamplat de atunci. Toti au aceleasi povesti cu aceleasi personaje ce se schimba de la an la an. si cand le spui ca nu vrei sa bei, ca nu fumezi, sau  ca nu mananci carne, se uita la tine cu ochi chinezesti si te suspecta de boli stranii, sau homosexualitate, sau ambele. Cand le spui ca nu ai telefon te privesc cu mila e parca furia universului s-a spart nedrept pe capul tau. Ei sunt oamenii care se proclama indiferenti la mecanismele lumii. Suflete de celuloza care se macina unele pe altele in agresivitate pasiva.
Toti au acelasi suflet. Toti stiu aceeasi muzica si canta in aceeasi trupa. scot acelasi sunet si primesc aceeasi bani. Inchisi. legati violent de calculatoare pe timp de zi. Noaptea, traind existente imaginate de super eroi ai intoxicatiei. Nu e nici un scop. Nu e nimic. Doar un consum confuz. Din reflex, din lipsa de imaginatie. Corpuri bat trotuarele noptii, conducand masini de toate felurile pe strazi intunecoase, incercand disperate sa umple goluri ce nu stiu nici ei cum au luat fiinta.
Nu ii urasc, nici macar nu ii dispretuiesc. uneori Chiar imi place sentimentul de a trai printre ei. Te simti ca o pisica in spatiu, stiind ca locul tau nu e acolo fara a putea sa ramai neimpresionat de peisaj. Sunt oameni care i-am placut candva iar acum nu ii mai pot vedea printre norii de fum, pupilele incetosate. Uneori Sunt doar poze stranii ce capteaza amintiri ce nu au avut niciodata loc, sau sunt straine de memorie cum suntem noi unii de altii.
Cu fiecare tigara, cu fiecare linie, pastila sau pahar, universul iti fura inca un pic de placere. Nu-l lasa sa iti fure pana cand nu va ramane decat obisnuinta.

Manechine

De ce sunt asa multe manechine?
Cu trupuri suple si zambete de acuarela;
Barbati sculptati ca zeii antichitatii,
femei cu sani perfecti, turnate in plastic crem.
Avand expresii goale, se uita la tine,
judecand expresia ta.
Cele mai rele sunt manechinele dupa copii,
cu acele vioiciuni inerte, infiorator de vii.
Iti zambesc toti, nepasatori, atroce,
din spatele castelelor de sticla si oglinzi
cu parchet curat si covoare trandafirii.
Isi pastreaza uimitor aroganta in incinta,
privind dezgustati drept in mizeria strazii.

In schimb toti sunt imbracati bine.
Mai bine decat noi, trecatori dementi
ce ne indragostim de ei, de ele,
de tenul lor impecabil,
de pielea lor pe care aluneca orice.
Sunt zile totusi in care ma tem
de goliciunea acestui plastic delicat.
ca intr-o zi doar ei vor ramane,
singura reflexie a omului civilizat.

la ce viseaza cainii?

La ce viseaza cainii, cand au gauri in stomac?

Cand zac pe pamant, batuti, pierduti, macati de boala?

La ce viseaza cainii, cand e inutil sa respire?

cand aerul isusi le spinteca sufletele?

La ce viseaza cand se ghemuiesc unii in altii,

Milenii distanta de mila Domnului,

de mila oricui...

Viseaza oare caviar sau miros de kebab,

plutind seducator in briza marii?

ori la vreo lesa de aur alb 

sa le tina bestia infometarii.

Viseaza oare pisici suple?

de alergat in lumina palida a lunii?

Sau poate un os colosal,

sa-si roada in el istoria lumii.

Uneori par, in somn, ca vor sa se trezeasca.

si atunci intreb: viseaza cainii vreodata?

din somnul unei dupa amiezi pana in cel etern,

existenta lor e doar o pata.

A strange day

It is crowded and tense at the masquerade ball. You leave as the violence errupts and throw your mask away...finding a dead monarch (the insect) lying tattered in your path. You stop and smoke a killing cigarette. The clouds like vast whales beach themselves across the city. The light is wrong today...The air tastes bitter with change. The bus hurtles past collisions. Petals on the seat next to you. You fall asleep, your head shuddering on the glass...In your dream, feathered serpents make love in the sky. Crying thunder, their tears fall down and rain upon the dry streets.

Au revoir

Amantii de la malul marii
crescuti in pesterile de aur chitinos.
In pasiuni pentru tehnic
construite mecanic
in inimi aruncate pe jos.
In realitati rorschach
si coloanele sonore a lui Satie
suflul nostru cade in tunetul
primordial,
al lumii vii.

E ceva rece si mat
in spatele oricarui zambet ce-l schiteaza
Din buzele-i ce par tesute
Pe caramizile unor transaminaze.
Iar eu, sec si trist,
Corabie rupta in pietre de sare.
Privesc de la distanta un suras
Ce se inneaca
in fluxul tristetii tale.

Asa ca rabdator am privit cerul
lepandandu-se de furtuna electrica bucuresteana,
a unei stranii geci de piele ce a rapit
amintirile unei neobisnuite ore de toamna.

Eu in schimb, raman aici,
In vodka, tutun si raceala.
Sperand ca inghitind aceste antibiotice ciudate
Bacteria mea de suflet o sa moara.
Sperand ca nu voi mai spera nicicand
S-alerg salbatic in campii
Sperand ca mintea-mi va cadea in somn,
Scaldata in picaturile unei bucurii.

Vis lucid

In stranii fotografii ale sufletului
Memoria se stinge in nostalgie.
Iar amintiri ingropate in milenii
deja refuza amabil sa invie.

Si-am impresia c-am trezit
Un vis lucid de insatietate,
Privindu corpurile lumii pe asfalt
Calcand suav peste cadavre.

Astfel de la geamul meu
privesc zilnic,
umbre ce curg in noapte.
nestiind incotro se-ndreapta
manate de o sticla, o arma,
o neglijabila dreptate.

Si asa raman apatic,
 fata de copiii epocilor indepartate
Vazand cum au crescut din ei numai hiene,
singure si infometate.

Buletin de Identitate

E un pamant de carnivori
mancati de un hadicap evident;

Carne in loc de suflet,
Jumatati in loc de-ntreg.

Ce alegeri mai putem face?
cand purtam zilnic fata altcuiva;
cand imi cumpar pielea din magazine
Aruncand-o pe a mea.
Cum ne mai putem privi,
noi, spirite pline de contuzii;
cand ochii zac larg deschisi
in somn impanzit de iluzii?
Ne mai putem atinge oare?
sa ne acordam sarutul somnifer.
Cand de sub oasele de creta
Se zbat un milion de omeniri
voind sa fure sentimentul efemer.

Intreaga fauna urbana asteapta
Sa-ti fure clipele din infinit
Sa-ti spuna confuza povestea
Nestiind de fapt cum ai murit.

Vision

Breath in. Breath out. Inspire. Expire...
Cars racing in the street like streams of roaring thunder. The darkness prevailed once more in this tiny Babylon. This city is the broken habitat of almost a million tragedies and even more heartaches. It is a mutant of democracy clinging to a rachitic king. Whores fill the backstreets and sneer hungrily at the young passersby. Arab beats crawl and slither from the seashore into the city. By summer, this resort is the farm of the country. Pigs, oxes, rats; they all revel in the luxury the locals so proudly offer. Alcohol, food, women. The city becomes an oasis of pleasure in this desolated land that is our country. Again, arab beats. Sirens scream somewhere far away in the city but wither in couple of seconds. An ambulance. Goes away as unnoticed as the rest of the world outside the cheap wooden restaurants disguised as artifacts from another era. We did not choose to be deaf. We are forced into it.
Silence. The park.
The park is a leper. Each year it counts its days by the missing parts. It looses limbs to malls, to stores, to banks and gyms.
It will be gone in a decade, taking with it, the collective memories of all its neighbouring people. I remember passing by a building which used to be a dance training court. It was being demolished. Dance is illegal in a world that can only hear the beat of money. The streets are overfilled with food and luxury while the poor bleed dreams from alcoholic eyes that gaze blankly at the wonders of capitalism. Constanta is a perfect replica of a western coastal city yet it remains a land of ruthless savagery.
It copied everything, buildings, transvestites, homosexuals, pizza parlors, home delivery, online ordering and dating; however it did not copy the people. This city will forever remain a jewel in the hands of an orangutan while the world looks in pity and walks away.

10 Pm. Deeply intoxicated. Outside there's a stadium of crickets. There's no room for silence. My writing leans and sways on paper in a slow eliptic waltz. A dead rose on the bookshelf. As I stare at it, it starts to bloom. It smells of july. I turn away and close my eyes for a second. Je me promène dans les jardins de temps. J'ai le même son mais ma langue est plus doux. Oder auch nicht. Seems like I slept for millennia. My pencil won't write. As I sharpen it, long strips of wood fall from it like live skins of a shedding snake. I stare at them for a while. Then at my pencil. An inert snake with gold engraved on its back: "EVOLUTION 655 China HB/no 2 CHENHAO". I ponder for a second about the meaning. My lungs seem heavier with each expiration. My iron lungs. Ash falls on the paper from a cigarette I seem to have forgotten I hold. Innocence of a mistake.
I tried putting some music but I changed my mind. A weird rythm was already within my skull. Reminded me of summer. Of Venice Beach. Of Vama Veche. It's been autumn for too long. I took another drag. From a shelf in the room, my acoustic guitar starts playing by itself a strangely familiar spanish tune. Where have I heard that? Impossible to know. Inchid ochii. Incet adorm.

High. Sau Paradisul Celsius

Azi m-am trezit
in nepasare muta
c-un ecou vag de ganduri
si nimic in aer
sa-mi raspunda

Tomis Nord. Coborand in spirala de trepte din apartament pana in alee am avut constant acel sentiment acru de cadere in dizgratie. O migrena usoara isi infipse degetele in tample lasand ganduri sarate sa curga rece pe frunte. Pe panza neagra a cerului o luna facuta cu compasul asteapta precum un sfant intr-o aura de lumina. Un ochi privind din cand in cand printre blocurile ce il pazesc precum gratii. Nici nu am simtit cum am ajuns pe soseaua de varianta a Constantei.
Calcand pe trotuarul pavat cu coji de seminte am simtit un gol crescand in gat. Acest loc ia cu el in orice respiratie minute grele din viata unor fiinte. Am mai facut cativa pasi iar pamantul pare sa priveasca suspicios de sub radacinile copacilor. Varianta a fost de cand pot tine minte pamantul pasarilor de noapte cu coapse mari si buze carnoase. Acelor fiinte carora nu lise permite sa cunoasca vreodata satietatea trupului. Un oftat mort poarta cu el aerul din stomac, undeva catre lumina tragica a becurilor de neon.
E totusi ora 9 si tot ce misca pe varianta sunt palcuri de vulturi, cu ochi goi de insecta asteptand in clinchet mecanic sa-si vanda cuiburile de sezon.
Timpul trece in rafale in Constanta, precum focurile unui pistol automat in linistea universului. Uneori e intens si rapid iar alteori se opreste cu desvarsire lasandu-si oamenii suspendati cat isi incarca evenimentele. O clipire mai tarziu, sunt la Dobrogea. Din spatele unor ochi tumefiati de alcool doi batrani gesticuleaza cu guri uscate precum pui infometati. Totusi din acele pesteri negre nu iese nici un sunet. O clipa am avut senzatia ca nu mai e nimic sub pielea lor tuciurie si solzoasa. M-am gandit ca toti suntem tuciurii cand se stinge lumina si am zambit in sinea mea. Nici soarele nu tine cont de noi. De-am umbla pe strazi ca niste descreierati ne-ar incinera pe toti ca furnici in raza unui copil cu o lupa. Dar cine-l poate invinovati?
Ajung in parcul tabacariei. Urletele stranii ale copiilor din satul de vacanta zgarie linistea aerului. Niciodata n-am putut distinge originea acelor sunete care alearga in orizont din ciocanele mecani, din masinutele care mimeaza suicid in trafic. Sunt vise intr-un fel. Asa par cel putin toate acele tipete. Un amestec echilibrat de extaz si teroare. Sunt zgomotele mortii unor vise in revelatie sado-masochista.
Mergand pe aleea ingusta a parcului, statiunea Mamaia inca tremura in zgomot. E o senzatie stranie ca treci printr-un abator unde zac zeci de suflete in carlige. Suspendati, sangereaza speranta. Sangereaza vise ce se scurg din ele, in canalizari iar de acolo mai departe in mare. Marea. Acolo mor toate visele de libertate ale constantenilor; ale romanilor.
Am oftat iar si am trecut nepasator. De ce ar trebui sa fie soarta lumii e umerii mei? Probabil asta a fost atitudinea care i-a permis mortii sa se strecoare pe pamant, din umbra universului. Dar sunt distras.
Printre ziduri, am alunecat fluid. Un sarpe elegant printre copaci, pe scari. O iedera muribunda cautand un loc izolat unde sa isi lase trupul.
M-am asezat pe o banca si am privit luna iar. Pe suprafata lacului se reflecta balta de vopsea alba a lunii. Din nou tipete. Acum mai putine si nu chiar atat de intense. Luminile hotelurilor de pe un bulevard privesc peste imensitatea lacului precum faruri chioare care se incrunta sa ma vada mai bine. Din nou muzica. Din nou zgomot straniu care aluneca din Satul de vacanta. Aprind o tigara in timp ce lumea se stinge sub pleoapele mele.

Pe altarul Artei

Da-i lumii arta,
Din al tau suflet, nu din altele straine.
Si apoi sa nu suspini ,cand pe pereti,
te vor agata pe tine.

Prezenta Artei in viata unui om e o invitatie trimisa dezastrului. Acest colos intangibil care trece neoprit, neinduplecat, prin destinul uman; zdrobeste orice speranta la un final linistit. Cu atat mai putin la unul fericit.
In momentul in care ai lasat o urma pe lume, fie ea pe hartie, pe panza sau pe film, atunci ti-ai dat acordul renuntarii la o existenta multumitoare.
Arta e o perfuzie de morfina care iti alimenteaza iremediabil ego-ul. Ti-l dilata pana ajunge la proportii ingrijoratoare. Iti planteaza si ingrijeste un elitism care treptat te va alunga de orice forma de viata. O aroganta perena isi va ridica tulpina din solul sufletului tau si incet incet dragostea cu care priveai lumea se va metamorfoza in toleranta. Arta iti zideste, in timp, ferestrele pe care fericirea se strecoara in sufletul tau. Privat de lumina unei bucurii, te vei stinge treptat in dezamagiri fabricate de propria-ti constiinta. Nu e nici macar vina lumii. A oamenilor din jur. Ci a ta in intregime.
Arta, fiind un drog, te va dilua, iar substanta ta si a ei se vor contopi intr-un amestec omogen. Treptat, disocierea voastra va deveni imposibila, chiar si dupa ce o alungi complet din viata ta. Incercand macar sa te separi de ea vei deveni ca apa fara oxigen, insipid, fara forma, sufocandu-se jalnic in invizibilitate.
Si astfel, simbiotul om-arta devine o fiinta inextricabila, posedand trasaturile generale ale animalului de rand care poate folosi volanul, undita sau alte unelte; si totusi aflandu-se in imposibilitatea fizica de a-si trage placerea din a le folosi. Acest prototip uman care nu functioneaza in dihotomia binara tipica masinariilor, care nu se incurca atunci cand e pus in fata testului suprem: Alb sau Negru; Da sau Nu; este irelevant populatiei ce il inconjoara. Faptul ca destinge un intreg spectru de culori si poate percepe multilateral lumea ii va oferi dificultati in conditiile in care arhitectura stricta a lumii concrete e modelata de limitatiile unilateralitatii.
In calitate de creator, nu vei fi multumit niciodata de creatie si vei lovi cu frustrare cand va esua sa isi atinga scopul. Arta va deveni astfel, religia ta. Ii vei face temple de cerneala, zgomot sau culoare pe care le vei darama atunci cand oamenii vor pierde intelesul vointei tale. Vei fi crud si neinduplecat cu cei ce ieri ii aduceau ofrande si azi slujesc alte icoane din librarii sau galerii obscure. Lacrimile tale vor indunda lumea, pumnii tai vor rascoli pamantul. Vei ramane singur, iar templele tale vor suspina mut in vantul abandonului.
Din stralucirea ta stranie la care roiau mustele avide de cultura, nu va ramane decat o umbra fada pe trotuarele orasului. Asta daca vei apuca vreodata sa-ti furi cele 15 minute de faima.
Intrebarea esentiala ramane: Merita?



"Lumea, spre deosebire de Arta, nu accepta incertitudinea. Ideea din spatele Griului e o erezie, un semn de slabiciune intelectuala. Indoiala aparand astfel ca o ultima marca a unui om incapabil sa rationeze eficient in cele mai simple ecuatii naturale. SI asa, varful piramidei trofice actuale se imparte in doua categorii deivizate vizibil de dezgustul declarat al uneia fata de cealalta: Homo Machina si Homo Ars.
Este evident care este clasa dominanta din simplul calcul al cazului clasic pix versus macara." - din Cartea care nu am scris-o.

St...nu stiu

M-am trezit la ora 10
Intr-un pat strain,
Intr-o simfonie de bormasini.

Parea ca tot blocul conspira
sa-mi scoata gandurile din craniu,
Prin sange, prin urechi.

Am ridicat din gatul meu
O pereche de brate de fata
Ce atarnau strans precum o cravata.

Cu pasul apasat, am iesit.
In alta lume, in alta camera.

Privind prin ochi luciosi
Mobila purta o ceata umeda
lichefiind perceptia etilica.

M-am culcat la ora 11
In patul meu mancat de molii
iar in pleoape s-a stins sperante oricarei memorii

Sobrietate

La dialogul vulturilor eruditi,
iti crapi urechea,
si nu lasi sangele sa se coaguleze.

O simt cum isi arata fata urata, o face urata si pe a mea. Acra, muta, lipsita de orice expresie. Isi poarta zambetul triumfator pe deasupra unor dinti albi sufocati de gingii sanatoase. Isi scrie randuri curate, lipsite de greseli, de schiopatatul parantezelor.
Are parul pieptanat pe o parte si o camas de culoarea cocainei ii imbratiseaza languros corpul.
E seaca si lipsita de culoare.
Sobrietatea poarta pantofi si discuta dezinvolt. Primeste zeci de complimente la care zambeste in semimodestie. Nu e niciodata murdara de ruj si nici nu lasa niciodata urme altora. E moneda, e validare, e erectie rece din corp muribund. E trezire violenta intr-o dimineata ce nu se sfarseste. E somn in absenta viselor. E lemn, beton si piatra. E materie neinsufletita. E om fara idei; sau cu prea multe fara a sti nimic. E dragoste, ura, invidie, dezgust. Toate conditionate. Sobrietatea e prohibitia spiritului.
E intoarcerea dezamagita a urechii catre altii care se plang, atunci cand tu esti lipsit de gura.

Executii

Din casta naratorilor omniscienti,
manati confuz
de zapada sudamericana ce inunda tarile straine.
Pe malurile unui jalnic port
De unde descarc tacut durerile.
Am ajuns baron local
cladit gigantic
din trauma, prin contrabanda.
Cu ura adusa din tari straine,
in vagoane de emotie emasculata.

Aplecand urechea la soaptele
salbaticei omeniri feminine,
Ce plang in rauri subconstiente,
de acra ironie.
Spunand ca doar in prezenta mea demonica
Lumea lor mai capata un pic de simetrie.

imi spun ca zeii in prezenta mea
rosesc furios,
Din oglinzi organice, clarvazatoare.
In timp ce cromatica-mi capruie
Isi arunca dragostea compatimitoare.

Inchisa in lipsuri decimale zace
gingia mea divina,
Supurand mierea cuvintelor de nicotina.
Iar mintea mea, neobisnuit de lucida,
in bratele unor iubiri vechi,
asteapta rabdatoare sub ghilotina.

In scantei de stiinta demonica
Lumile tale se desfac
in rece desfatare.
Iar privirea moarta, a mea,
zdrobeste tot, triumfatoare.

Inert in cercuri de betii extatice
Legat de sforile paraliziei,
de ancora unei melancolii.
Zac de milenii sub ape,
In compania unor stranii anomalii.

La cine apeleaza urechile?
Cand simt nevoia sa vorbeasca?
E un desert intreg de suflete
si toate ingroapa linistea lumeasca.

Ambi Gui Tate

Intr-o noapte de liniste,
de somn pasiv-agresiv,
de multipla personalitate,
se tarasc in geanta mea
precum serpi,
cutite, sfori, flori si creioane.

E amurg in pierdere indurerata,
sub orizontul animalului
cu libertatea expatriata.
Sunt pasi in unde disonante
sub patata influenta,
de iubiri stupefiante.

Purtat in umbre malitioase,
departe de singuranta de neon,
de siluete; de maini de ajutor.
Iar nari se dilata in miscari concise,
precum portile
unui rai ce si le-ar tine inchise.

Livid, in nocturne conversatii
ce zac in borcane craniene
paranoicele conspiratii, ascult.
Dar ce stiu acesti roboti,
hraniti constant cu gem de perle
De apocalipsele sangerii
Ce curg in cele mai straine vene?

Astfel am plantat un creion
In fruntea unui interlocutor
curios, sa vad ce sangereaza.
Nu au curs curcubee, nici un gri lichefiat
In schimb in valuri pasionale
un rosu tumefiat m-am innecat.

in bratele unui resentiment
acasa, adorm usor, irelevant
in aburi calmi de carburant.
simtind cum de milenii
spiritul meu e velin, intact,
parand asa departe,
ultima zi de invatat.

Trebuia sa aduc speranta
Dar am pierdut iar calea,
Iar acum inca o noapte
Isi lasa multumita in carnea mea.
ultimii ei colti, ruginiti, de tinichea.

Sub ochi ce se inchid,
Cu felinarele diminetii,
Ma oxidez, imbatranind stupid
In valtoarea ordonata-a vietii.

Trecere, Mizantropie, Neincredere si Sine

Satul de a trai pe luna
In oboseala unei existente solitare
Am hotarat sa fac un salt suprem
In bratele racelii universale.

Ingropat in ganduri pamantii
Schitand un zambet mort, departe de lumina,
Asteptand ziua, cand voi arunca cu carne-n ceruri
Tacut mereu, precum o mina.

Dintr-un preludiu sec
De sperante ce leaga nejustificat speranta.
Viitorul se apropie ca un strain,
Batand frenetic, la o usa fara clanta.

E ura, e dezgust si apatie.

Scarba

Natura moarta cu animalele urbane,
Impartind prada prin guri pline,
manate nonsensic,
de mecanisme masculine.

Sub ceruri blonde unde reclame
Trasand strazi in pielea diminetii.
miros a prost,
Porci intinsi libidinos pe randurile pietii.

Din umbra unui comportament esuat
Ma vad mutilat de un strain complot,
iar apa curge din pupile
Vazand ca nu mai pot deveni vreodata foc.

Mierea Incertitudinii

Sunt un gigant de marmura patata
ce se-ngrijeste de gradina lumii.
Sunt un monstru diurn, melancolic
ce ofteaza sub lumina lunii;

iar sub paza mea obsesiva,
nu va muri vreodata nimeni.

Astfel Respir prin plamanii tai, entuziastic,
Iar inima ta imi tine vene-n ambuteliaj
Prin pielea ta simt mai linistita marea,
Iar corpul mi-e imprevios la ultraj.
Sunt sarea, apa si speranta
Din porii umanitatii noastre stravezii.
Cand altii iti bat lantul dezamagirii
Eu ti-I voi rupe-n calme uneltiri.

Voi fi mana cu un milion de degete
caci sunt un milion de ochi de scos.
Voi fi cleste si tifon cand in piept
Cuiele durerii se vor adanci nervos.
Voi fi picioare, roti si aripi.
Te voi purta departe de desertul asta sticlos.
Voi fi o umbra calda ce invaluie.
Spiritul tau intins amortit pe os.

Deci Pastreaza-ti zambetul tau sincer,
pentru ziua cand iti vei mangaia copii.
Caci atunci nesiguranta anilor trecuti,
se va dizolva in paturile adormite ale firii.

Scrisoare catre casa

Imi iubesc tineretea. E cel mai bun lucru din viata mea momentan. Imi ofera luxul de a fi las. De a fi nomad. De a putea fugi de mine,de responsabilitati, de a fi intruchiparea unor asteptari, in orice colt al tarii sau al continentului. In zilele cand privesti in sus si iti dai seama ca pana si stelele au disparut, poti oricand sa iti arunci cateva lucruri in geanta si sa pleci. Intr-un fel chiar imi simt pielea patata de cerneala adolescentilor francezi ai secolelor trecute; romantic anarhist cu temperament burlesc. Cand pui un astfel de spirit pe sine, sau in centuri deasupra rotilor, cu siguranta vei obtine o fiinta ce alearga deasupra drumurilor, deasupra lanurilor, deasupra sa, planand tacut catre necunoscut. Sub capcana inchisa a pleoapelor, in ureche se adapostesc stranii orgii cu Feist, Regina Spektor sau Fionna Apple ce curg domol din valurile sangelui de struguri. De acolo, febra placuta a verii imi tine strazile inimii inchise si mainile ocupate cu poeme ce peste ani nici eu nu le voi mai intelege pentru ca viata are valoare doar privind-o prin perla lucioasa a prezentului. Si totusi uneori sunt zile in care caldura te ingenuncheaza, gata de a-ti decapita gandul de a merge mai departe. Sunt oameni ce imi trag sufletul inapoi spre locul unde marea saruta nisipul. E o copilarie ce imi umbla prin memorie si imi deschide robinetele unui potop de amintiri frumoase. Dar imi ascund ochii sub umbra noptii si visez. In lumina lunii, tot aurul de pe pamant nu-mi poate fura acest lux. Apoi ii deschid iar in preajma altor suflete. Mereu sunt altele. Ma bucura ca inca mai pot gadila tendoane imaginare sub care dorm orgolii. Ma intristeaza sa vad Oamenii infometati dupa un pic de simpatie. Vorbele bune fiind acum delicatesele unui popor care a uitat cum sa guste bucuria. Astfel, mergand prin ciulinii baraganului mi-am tarat corpul pe sub un soare violent ce inca imparte bice de lumina. M-a bucurat sa ma stiu chinuit. Am simtit ca departe de siguranta unui adapost, murind pe marginea asfaltului in mijlocul unei mari aurii de spice ma voi strecura cumva pe raze, direct in soare. Alteori insa, am mers sub un cer stins precum o pana de curent si i-am zambit multumind pentru intelegere. Timpul, draga mea, fuge spre sud pe autostrada apusului. Zilele s-au intins, iar noptile s-au uscat precum smochine in bataia cruda a caldurii. Am pierdut ceva din el dar nu l-am lasat sa fuga cu sufletul meu. In fond, ce importanta au fusurile orare pentru morti? Pentru un copil ascuns inainte sa se nasca?
Chiar si asa, nimic n-a curs fara sens. Mergand, si plantand afectiune in carnuri ce o uita, am sters de praf, placerea latenta de a vorbi, a unui milion de fiinte. Acum le numesc ale mele si le port sub unghii de fiecare data cand praful drumului ma arunca aleatoriu pe unde ma pot duce picioarele. Acum sunt acasa si sapunul imi sterge treptat amintirea voastra vie. Pe data viitoare zei anonimi...

Nisip blocat in clepsidra

Din praful de pe umerii camasii
si suspinul unei cravate mute,
O silueta a luat nastere
in gradina amintirilor placute.
Si am privit cu ochi curiosi
cum milenii de scantei nebune,
ce pareau la ere distanta;
Iau foc si incep sa lase urme.

Poate a fost parul ei,
precum vinul ce saruta sangele.
Sau cum pentru un milion de voci
Ea are un milion de zambete.
Si imi pare neobisnuita,
printre animalele cu sufetul concav
Iar eu, un sarpe ce inghite lumea
Nu pot decat sa o privesc suav.

Pana si urechea imi izoleaza lumea
Aproape de cuvantul ei grabit.
In timp ce pe sub piele,
Tesuturile-mi ard mocnit.

SI ma simt straniu stiind
ca traiesc intr-un foc linistit si calm;
hranit in ochii ei, de visele copilariei,
ce valseaza, urmand clape de pian.

Astfel pastrez intr-ale mele coaste
Arta pierduta de a pastra un secret.
Precum un zeu al marii intr-un acvariu
Salvat cu un zambet; de la innec.
Poate cand clepsidra se va sparge
Iar timpul va privi dincolo de noi
Cand se vor sterge promisiunile din piele
Si demonii pasiunii vor fi eroi;
Atunci va fi loc sub un soare
Pentru tot ce nu e acum
Lasand Luna sa ne mangaie
Caci nu mai ea stie cat suntem de nebuni.

Prima Piatra

Lucrez la scriptura lumii
O munca vag si prost inteleasa.
Cum sunt toate muncile pamantului
Facute de o mana proasta.

Asa ca urmareste cuvantul meu scrijelit:
Viata ce o urmam e la randul ei urmata
De conspiratia cretinilor ce inunda
precum milioane de potopuri ce bat grabite-n poarta.

Se strang in turnurile educatiei
sau conspira meticulos in cafenele.
Raspandind cuvantul Sfantului Cretin
curgand in urechea lor precum miere.

un sacrificiu al artei libertatii,
pierduta oricum in umbra ultimului deceniu,
Catre zei ai lumii noi ce cresc
in lipsa unei sclipiri de geniu.

Astfel, lumina unei sperante moare aici.
cu prima piatra aruncata,
In casa de sticla a gandurilor noastre
ce va ramane mereu sparta.

De viermi si fluturi

Plamani. Motoare ruginite in abur
Inspir lipsit de inspiratie.
Din maxilarele inclestate unde joaca
Gust palid de cafea macinata.

Sange. Coborand curios din gingie
Plimbat in santurile din limba.
Sub dinti ce zac aliniati precum case
Intr-o dizgratioasa suburbie.

Suflet. Prins intre tesuturi in ruine.
Topit in foc mocnit.
Ce joaca aleatoriu, castrat de sfori straine
Asteptand in ghene, o salvare ce nu mai vine.

Cocaina. Praf mancat din stele.
Un vierme al vremii.
Intarind prin alterare omul din climate dure,
Sub mangaierea caruia, creste visul meu de a fi fluture.

Mylitta

Nascuti din zvonuri
ce raman prin par si haine.
Straini de abatoare
unde suflete ingheata,
in orele suplimentare.
Cu colti tociti,
caci hrana lor e mereu moale,
cu burtile lasate umbla printre noi,
insatiabili, Pradatori straini de foame.

Venind din caste izolate
imbiband mirosul ororilor.
Respirand o viata intreaga
in anul chinezeasc al serpilor.
Cu ochi goi de insecte
masurand bucatile de piele
Ce nu vor mai fi vreodata fine,
imprimand imaginar pe ea
bancnote lucioase, veline.

Sub biciul de lumina,
in oceanul unsuros de noapte,
unde marea saruta Babilonul
si raiul e o vedere intr-o strada departe.
Sunt o femeie-zeu
Visatoare, voluptuoasa,
incercata adanc de anxietate.
Formele mele ravasite
de colti si gheare de animale
viseaza un sfarsit fara durere
cu coapsele inchise spre eternitate.

Warmth

I love you, from the back of my skull to the tip of my toes. I want to be your best memories and the comforting wind after you had your worst. I want to be the wall between you and the world. I want your guilt, your shame your everything. I want to be the arm that snaps their fingers when they point at you and laugh. I want to be the hand that leads you through the night back home. I will be there smiling when you scream at me, and in my embrace you will lose the will to fight me. I want to melt your fear into wine and we'll both set off drunk to the stars. I want bury your guilt and bathe you in the sweet scent of flowers that grow from it. I want to have your joy and from it braid together delightful music that makes the soul shiver. When you don't feel beautiful, I will lock my doors and my windows and stay inside with you. I want to be the mad flavor of your dreams. I want to be your dream of better days.
What I want from you is to live long after the castle I built for you in my heart, crumbles. That, and a drive to the moon every now and then.

Somnul trecerii

M-am trezit in sunetul ploii. Fasii calme de lavanda curgeau in ordonat pe geam. Un val racoros de aer s-a tarat prin cramatura geamului si s-a spart pe fruntea mea. M-am ridicat si m-am uitat la ceas. 7:07. O senzatie stranie s-a cuibarit usor in stomac lasand in spatele mintii ideea ca m-am trezit in alta lume. Cu degete lenesi am desfacut oul galben kinder in care imi pastram pastilele si am inghitit cu o usoara nostalgie pe ultima apoi am privit in oglinda. Din spatele ei, figura unui copil se holba la mine. Parul lui de culoarea cauciucului era pieptanat pe o parte in moda scolilor private din vest. Fata lui era barbierita atent si nu pastra nici o urma a muscaturilor de acnee. Buzele lui de culoarea marului erau inerte iar ochii pareau sa tina inchisi in ei umbrele unui milion de suflete. Ceva din fata lui parea sa ofere reflexia unei sanatati neatinse. Apoi a sunat telefonul. "E timpul." a spus o voce calda de femeie si apoi a inchis inainte de a putea da un raspuns. Mi-am luat ghiozdanul de la capul patului si am iesit afara in ploaie. Un zgomot neobisnuit de pasari se impletea cu cel al ploii pe pamant. Am iesit din curte in strada, unde o masina albastra astepta. Am urcat fara sa vad cine conduce si privirea mea a ramas fixata pe geam. Mi-am aprins o tigara furata de la unchiul meu si acordurile piesei Natalie Portman au inceput sa innece sunetele de afara. Odata cu ea zgomotul mut al motorului ne-a pus corpurile in miscare. Am simtit ca intr-un mod inexplicabil fiinta mea s-a lichefiat in caroseria masinii. Mergeam mult prea incet dar nu ma deranja absolut deloc. O femeie pe bicicleta a trecut usor pe langa noi aruncand o privire pe bancheta din spate. Cand privirilea ni s-au intalnit, mi s-a parut ca am vazut o lacrima curgand pe obrazul ei dar s-a indepartat inainte de a fii sigur. Am mers incet pe asfaltul imaculat si ochii mei au ramas atintiti la casele de pe margine. Intr-o curte, o maimuta imbracata in costum de iepure imingea o roaba plina cu oua de diferite marimi pe o poteca de ciment ingradita de flori, iar un caine o urmarea de la unul din geamurile casei. In timp ce masina trecea prin fata casei, amandoi s-au oprit si ne-au condus un timp cu privirea. Urmatorea casa adapostea inauntru o fata imbracata doar intr-o rochie de balerina si pantofi rosii cu toc fumand o tigara pe o canapea. Nu ma puteam misca privind cum fumul se strecoara in fire abia observabile prin geamurile lipsitede fereastra. In curtea ei, un barbat statea nemiscat in ploaie cu capul pe spate si ochii inchisi. Am zambit nostalgic vazand cum corpul lui era brazdat de santurile unor muschi bine definiti ce pareau sa absoarba tricoul alb, transparent deja sub greutatea ploii. La a treia casa ploaia deja se oprise iar un parfum de primavara parea sa se strecoare pe sub geamurile inchise ale masinii. In fata casei, in iarba, un baiat de 25 de ani statea cu mainile intinsein fata. Palmele lui erau negre iar venele lui pulsau negru in sus catre gat. Am intors instinctiv capul, ochii mei traversand instinctiv drumul. Un semn batut in cuie ruginite: "In timp ce umanitatea slabeste in creaturile astea posedate, violenta lor devine incontrolabila." In spatele gardului un grup de 5 fete cu pielea placata in sange priveau masina in timp ce panglici de lacrimi le curatau obrajii in cute verticale. "Dragostea le-a subjugat sufletele acestor oameni, trecutul lor vioi a fost uitat de mult." Apoi, dupa un timp, masina se opreste in fata unui cimitir. Un inger de marmura ofteaza in timp ce mangaie un leu caruia ii lipsesc coltii. Din el, o fata urca treptele si iese in strada trgand dupa ea o geamantan antic. Gravat pe o parte in litere de mana e un citat de Emerson:"What lies behind us and what lies before us are tiny matters...compared to what lies within us. Isi urca in liniste geamantanul in portbagaj si urca in masina langa mine. Se aseaza si priveste pierduta pe geam si in mod mecanic fac si eu acelasi lucru. Pe partea ei, stalpi electrici uriasi sustin zeci de cabluri. Din boxele masinii rasuna usor Formant. Imi intorc privirea iar pe partea mea de drum. Nici aici nu mai sunt case. Sunt doar dealuri uriase care se intreatrund recum perdele verzi. Pe marginea drumului, pe un scaun de lemn sta un ceas si o lampa cu petrol; alaturi, intr-un fotoliu de catifea purpurie, un barbat doarme avand pe fata o carte albastra pe ale carei coperti nu scrie nimic. Dupa un timp, masina se opreste langa o plaja. Langa malul marii, un baiat si patru fete rad fara zgomot pe un prosop prin intr-un colt de un lampion metalic. Toti poarta ochelari, fumeaza si privesc zambind spre masina noastra. "Aici cobori tu." spune vocea fetei din stanga fara a-si lua privirea din geamul ei. Imi apropii capul de scaunul soferului dar nu e nimeni la volan. Deschid portiera si imi iau ghiozdanul pe un umar. Dupa primii pasi, masina porneste din nou si o urmaresc pana se pierde in undele de caldura apoi ma indrept catre cei de pe plaja. Incet, incet fetele lor se disting. Sunt singurii oameni care i-am iubit vreodata. De la distanta se aud rasete iar vocile lor tia cu bucurie: "Chiar vorbeam de tine, am crezut cu totii ca ti-ai vandut sufletul cumva si n-o sa mai vii. Dar apoi ne-am amintit ca nu ai suflet". "Pai voi mi l-ati mancat." am raspuns coplesit de bucurie in timp ce restul au inceput sa rada zgomotos. "Stai jos, ia o tigara. Mai asteptam pe cineva...". Mi-am aprins tigara, mi-am pus o pereche de ochelari si m-am intins pe nisip inchizand ochii.

Noi

Sunt nopti cand taram pasi
Animale Nemiloase,
fata de presiunea arteriala
Iar sangele nostru batran
Abia ne tine pe trotuare.

Mancati de cariile grijii
Intr-o chirurgie pasiva,
Am vrea sa lasam vestmantul osos
Disparand treptat cu zilele
In pamantul racoros.
Umbland sec prin vestiarul carnii
Canibali ai spiritului secetos,
Pe sub ceasuri ce masoara pasi
Suntem mereu singuri, amanti al noptii
Refugiati ai marelui Mardi Gras.

Acum pe gaturile sintetice
Unde aluneca lacrimi de zahar
unde dorm gandacii de nicotina,
Ne-am pierdut unii pe altii
In ceata plasticului iubit de retina.

Si ma incearca panica
Vazand cum cele 23 de ierni
Inving criogenia asteptarilor mele
Oferandu-le avantul descentrat
Sub imbratisarea calda,
A etilului nefiltrat.

Aroganta noastra e simpla
Furioasa si oarba,
A unui destin ce nu va fi impacat
caci suntem Statui placate cu dezamagire
Miscandu-se in aerul poluat.

Eram un vultur, un rechin si-o vulpe
In aer, apa si pamant,
Pradatorii primordialelor elemente
CIupind orele din viata
In apatia vechilor continente.

Acum am ramas orfanii marii
Impletind in degete galbene
regretul unui milion de ieri.
Cu buze uscate asteptand rabdatori,
Caldura ultimei noastre veri.

The Weary Feet of The World

Madness. It boils and cools beneath the skin of travelers. The astronauts, the sailors, the pilots, the hitchikers. The misfortunate sons of our race that wander from place to place like lively spectres of human indecission. Through the raggedy streets paved with drunks that lean on spines of jello, absurd translucent whores, shadowboxing pimps, cockroach cigarette butts, manic neon billboards and past aimless street signs. The runaways always converge in the streets and glance at each other before they get lost in a penitenciary of forgotten memories. They feed on music from stores, passing cars or the humming songs of strangers. It makes no difference if you roam the streets of Marseille, Florence, Vienna, Bucharest or some dust engorged country trail in some god forsaken land. You are still alone with the spear of insecurity protruding your ribs. Weather I walk aimlessly in a direction or drive determined in another, I know I'll end up with the rest of the world in the place where all the souls allign. Not even Nature seems to encourage this senseless stagger. The clouds always seem bored and Nietzsches abyss never stares back into you. From corn fields to gangs of buildings, life ignores you and waits patiently until you mosquito life disperses into time. There is no certainty on the road but then again certainty lacks in all things in life. Being engorged with liquor or being liquified by drugs holds no importance. You will only be missed by those you owe money to. As a wanderer you only have one option. To say calm within the chaos. Ears might roar with the metallic cocaine be-bop, or pluck the hash calm jazz from the air, or mingle in the ethyilic blues of crippled rock'n;roll saints. Charles was blind, Waits was blinded, Cave was blinding. There is a sort of faith that deprives the soul of sight in all music that pours directly into the soul. It fills the arteries with the thick blood of nostalgia, it cloggs the heart with memories. The wanderers are the nomad werewolves of our era. They crawl, they writhe, they move frantically on the sidewalks, orbiting aimlessly, looking for a long gone northern star. These junkies of insecurity, always on the move for a fix of the unknown. They can never be in one place for too long. And if they are, The flies of depression seem to land and chew their way inside their organs leaving a  carcasses of hope, of dreams, of rotting possibilities unmet. These mutants that draw their energy from the blunt smell burnt gasoline seem severed from society. They can barely adapt. The perspective of looking at life from an apartment balcony at night seems further than life on another galaxy. Yet not impossible. Some get lost in the throes of rejection on foreign streets and die without an ounce of sympathy. Some wither in cities, within the arms of a significant other and they liquify their nature within bars. There, tequila worms sprout into butterflies inside their stomachs, or angels transfuse their blood with wine. The bars are only shrines of transmutation. Here, Waiters like bumblebees carry back and forth the sweat of America's most famous ancestors Jack, Jim and Johnny. under aged girls wave at barkeeps from behind glassy eyes suffering of the great liquid russian plague. The streets flooded with potheads fantasizing of robbing fast food restaurants while smack is carefully boiled on back alleys behind pharmacies. Each with its own recipe for ruination, clinging to it like a fat man to some miracle diet pill. The scarabs that pull and push the crap of full time employment seem trapped under porcelain cups of corporate dreams of instant opulence. The night, the Holy Friday is the one true Sabbath for those lives. It ain't even their fault. Our ancestors built the cups long before we were born. Now all we can do is peck with hatred at the walls in hope that one day a tree of banknotes will grow from the untended souls of oppressed borderline poverty. There is not much else to do for the dead than hate the living. Seeing pigs bathe in flower petals while lions feed on dirt, cannot inspire ambition, not now, not in a million years, no matter how hypocritical your soul might be. Sometimes I dream of poppy fields and mint and wake up eating an apple and smoking tea on the side of some strange and unfamiliar road. But what do I care of dreams? I'm just another cat patiently waiting for the 9th bell toll.

Pe drumurile mai putin umblate

Pentru majoritatea oamenilor, orasul e ca o rana ce asteapta de decenii sa fie cusuta. Mi se pare usor straniu cum nu realizam ca noi suntem de fapt bacteria care nu il lasa sa isi coaguleze linistea. Sa isi stranga pielea si sa uite. Asa ca mi-am adunat putinele lucruri pe care le am si am plecat. Daca raiul e locul frumos unde nimeni nu sangereaza, nimeni nu plange, si nimic rau nu ti se intampla:; unde totul pluteste in tranchilitatea zilnica a uitarii atunci inseamna ca am vrut altceva. Si am pornit sapand dupa iad cu unghiile lacuite de pamant. Nu exista religie comoda pentru cei ce se pierd pe drumuri. Nu exista drum fara efort. Nu exista cuvant pentru efortul depus.
Mi-am spus ca sunt prea tanar sa fiu atat de batran si stiu prea putine lucruri ca sa imi fie teama. Am luat ce bani mai aveam si mi-am tarat hoitul intr-un tren. In timp ce scriu randurile astea, calatoria mea e aproape de sfarsit desi sunt la un milion de ani lumina departe de casa. Aici lumea se invarte in alt sens. Singura muzica e cea a gandurilor tale, singurul sens e cel care il porti in buzunare. Sunt nopti in care inima iti e stransa ca un tricou intrat la apa si ai vaga senzatie ca de ani de zile nu mai e pe masura ta. Nopti In care umblii pe trotuarele vietii fara a avea cea mai mica idee incotro te indrepti, in timp ce mii de greieri urla ca pe stadioane. Nopti de vara ce iti strecoara in stomac prin sticle sau filtre, panica, frica si regret. Toate dizolvate de lumina torida a zilei.
Am cunoscut diavoli cu furci si ingeri cu damingene de vin. Am invatat sa iubesc pamantul si viata care mi-o da, desi in multe zile nu o merit. Au fost saptamani departe de cabluri, prize si mancare semipreparata. In bataia acra a limbilor de tantari am zacut calm seara privind cum cerul isi toarna culorile in orizonturi ce nu le voi atinge niciodata. Am asteptat calm semne, si nu au intarziat niciodata sa apara.
Totusi, Nu tot drumul a fost frumos. Am cunoscut prin cuvinte prinse in zbor si prin suflete umede, fete macinate de migrena prostitutiei, copii al caror plans si-a purtat ecoul adanc in spatele coastelor mele. Femei consumate de alcool sau bataie, barbati tineri mai terminati ca bateria. Am oftat si am trecut mai departe spunand pentru ei o rugaciune ce probabil va cadea surda in uitare. Am simtit ca le datoram macar atat. Intr-un final sunt doar o umbra fara radacini ce a plutit cateva minute prin fata lor. Uneori ma gandesc ca ne-ar fi fost mai bine nomazi, fara legaturi, fara bunuri pentru care sa ii ranim pe cei care ii iubim sau i-am iubit la un anumit punct. Au fost seri in care depresia te invaluia inevitabil vaznad aceste lucuri. Vazand ca orasul se intinde chiar si peste casele cu horn, grajdurile de vite si cotinetele de pasari. Vazand ca oricat ai fugi nu poti scapa de el.
Dar apoi in lumina zilei lucrurile se indreptau treptat. Poate din rusine fata de tine, poate pentru ca pur si simplu caldura linistea temperamentul inflamabil al oamenilor. Asa ca am facut autostopul prin gradina Edenului iar speranta nu m-a abandonat. Am invatat ca durerea muncii fizice se opreste in piele lasand sufletul ca o floare de nufar. Am ciobit lemne din topoare ruginite si am sters praful timpului din case abandonate folosind tricoul de pe mine. Si toate astea pentru o masa sau pentru cateva hartii ca sa pot pleca mai departe. Am inotat in apa uitarii cu caini ce nu isi amintesc viata departe de lant. In zilele acelea as fi putut sa jur ca ii vad zambind si am facut si eu la fel odata cu ei. Am hranit pisici cu putina mancare pe care o aveam si apoi am stat intinsi la soare precum tigrii din savana. Paduri, rauri, drumuri de praf si dealuri de sare. Constructii simple de paie, pamant si piatra. Privind in urma, imi pare ca le-am vazut in trecere din geamul unui tren sau unei masini. Acum doar bataturi si basici tin sa aminteasca picioarelor ca nu a fost un vis. Astazi a curs un linistit marti, iar pana sambata probabil voi fi pe malul marii punandu-mi o dorinta in avioanele noptii, alaturi de singurul motiv pentru care ma intorc acasa. Iar dupa aceea...ei bine, stii si tu; un drum se termina odata cu bataia inimii.

Noroiul spala sufletul

poezia mea anatomica
ce leaga impreuna
milioane de celule
Azi o vad placut diluata in ape
De daltoniste libelule.

bolile mele afectuoase
ce leagau impreuna
mii de randuri
Se catara lenes catre ceruri
Peste vitele de struguri.

Iar orasul interior
ce a legat
tot ce am avut in lume
E topit in uitarea torida
A pasilor mei fara urme.

Exp

Some women are the type that a man would forgive anything. Yet they insist on being unforgiven. And that is of outmost beauty. The way they keep our hearts in their hands and squeeze the blood out in gushes is absolutely wonderful. They tear through our raw feelings with their gentle fingers and carefuly polished nails. It does not take the eyes of a masochist to admire the beauty of the whole thing. Nor does it taket the heart of an artist to take delight in the process. This is what a woman should be like. Wild and free. To inspire fear in our hearts as much as she fears us. To know that tomorrow she can vanish. To know she can fall in love with another at any moment. To know that you do not possess her anymore than she possesses you. I have no dreams of domination. Domination brings stability. Stability will not lift a finger to spark interest in anything, much less in someone else but yourself. It is only under the threat of loss that we fight for the object of our affection. And in a world where value is perceived only after loss, to have no certainty of love is the greatest blessing of them all. Of course, the world does not necessarily revolve around the tip of my pen nor the whim of my mind.

A dream of the Desert

He lingered on the balcony for a while. From where I stood I could see his smile sunken in some sort of pleasant nostalgia as if his mind was replaying a memory from another life. His short dark hair was still in the sublte breeze. His lips were full like those of a girl and sometimes gave the illusion that he was whispering to someone. As I was watching him I couldn't help but feel a mix of admiration and pity. He had the traits that all creatures of solitude share. His eyes were lost in a crimson road that lead into the horizon. he had somewhat the posture of an acient god of the desert. His skin seemed of bronze as though for milennia it was bathed in the suns gentle caress. From underneath the skin, waves of granite seemed to hold it patiently together. Small rivers of light reflected from the drops of water on his body. I watched charmed as he sat down on. From afar I could distinguish two tattoos that were flowing liquidly on his body each time he moved. It was such a confusing experience just being there following him move. He had this sad, strange beauty, like a tamed leopard. he had majesty and a sense of tranquil pride that somehow were melted into an unknown submission. I felt sad myself for a second. I knew I had nothing to give to him. These creatures rarely fall in love for one of us and if they do it is usually out of politeness. As sunlight grew dimmer he got up and blew a kiss into the wind. He closed his eyes and smiled. His lips were curved with the content of a child in his mothers arms. And then he got back in the house like in any other evening. I stood there for a moment and i actually hated him. I loathed the idea that he was to me...unreachable. But then, my love, my hate; they both passed away unoticed flowing rapidly into forgetfullness, as they always do with me.

Contemplating Divinity

I plucked a fly out of a glass today
T'was trapped within a drop of water.
I poured it's livid body on the table
And as I breathed life on it, the water scattered.

I gave shelter to the pots of flowers
From a whirlwind of frozen death.
I dragged their frightened leaves within the house
No more will nature mourn her dead.

I tend to gluttonous birds lurking the sky
And I share my bread with brotherly love.
I bury them when their time comes
And I ask nothing in return.

Yet doing this I feel that my compassion
Only makes my humanity weaker.
And I know I'd make a terrible God
For I'd care for all my children.

TU

E frumusete
Genul care aduce dupa ea ruina
Care o poarta pe limba
Si ti-o strecoara prin sarut in inima.

E rabdare
Temperata, care a purtat mii de razboaie
Care a adus suflete in genunchi
Cautand pace, pentru pleoapele-i greoaie.

E eleganta
Purtata in piele de orice tesatura
Si cand calca pamantul
Nu ramane nici un fel de urma.

E calamitate
Purtand in piele mii de incendii
Iar cuvintele ei nasc cutremure
Din oase pana-n centrul inimii.

E tot
Ce a existat vreodata in omenire
E alfa fara omega, zeul fara cult
Clipa fara regret, gandul fara simtire.

Lupul din gradina

Ai un animal in gradina
Si imi provoaca cea mai mare mila
Cand il aud oftand resemnat
In noptile cu luna plina.

Imi pare un pic trist
Cum il tii fara mancare
Si cum nu il aud niciodata
Latrand sau scheunand de foame.

Dar ce e cel mai revoltator
E felul in care te iubeste.
Cand tu treci indiferenta
Iar el cu privirea te urmareste.

Si e crud cu ce placere
Pastrezi acest amarat salbatic
Tinut, lipsit de mangaiere,
infometat, mereu in frig.

Si nu inteleg de ce nu fuge
Cand e legat cu lant de piele
Doar sta acolo oftand.
Asteptandu-te pe tine.

Si de saptamani incoace
Ma gandesc sa-i rup cureaua
Nu-l mai suport muribund
Acolo in gradina ta.


Asa ca Imblanzeste acest animal
Sau taie-i te rog lesa.
Lasa-l sa urle sau sa muste
Daca nu-i dai mangaierea ta.

In strazile batrane ale italiei e doar nimic
Nu e ecou sub pasii grei ai corpurilor burete de alcool
Nu e viata in stomacurile cladirilor indiferente
E doar Tinerete
din lilieci ce infunda ziua salile de forta,
ce zac ziua buimaciti de febre musculare.
E doar Maturitate
e doar oftatul muncitorilor straini
linistiti de bataia viselor de acasa.
E doar curatenie
fara cacat de caine sa paveze strazile.
fara caini sa graveze poteci in pamant.
Nu sunt pachete de tigari zdrobite
nu sunt case de carton ale oamenilor fara casa.
Tomberoanele nu ard aici
mizeria e impermeabila.
Apa sarata a primaverii doar inunda indiferenta orasul.
E sudoarea muncii fara scop,
Sunt lacrimile sufletelor fara dragoste,
E plans intunecat fara speranta unui soare.

Noptile sangereaza zgomot infundat de cauciuc;
Claxoane pierdute in masinarii ce poarte carne.
Nu sunt maini impletite in imbratisari,
nu sunt ochi lipiti de adoratie.
Florile copacilor te ignora discutand intre ele.
Suflul vantului te vantura de pe o parte a strazii pe alta.
Nu e adapost pentru singuratate.
Umbra sticlelor e rece din spatele vitrinelor inchise.
Barurile duhnesc a cafea, a cappuccino, a moccaccino si a tigari de foaie.
Nu sunt buze arse de nicotina. nu e foc nicaieri.
Nu e fum decat pe irisuri sub casti ce gonesc spre destinatii resemnate.
Sunt avioane care privesc cu parere de rau peste strazile goale.
Sunt pasari ce imita avioanele.
E tremur mecanic in tot ce misca.

Sunt puncte de vedere rasfirate din lumina diamantelor.
Din surasul mort al aurului. Din platina mizantropa.
manechine danseaza salbatic in haine numerotate de bancnota.
Rasufla inghetate cand dai ochii cu ele.
Pe unde treci miscarea ingheata.
Sunt doar priviri curioase sub cronometrul noptii.
Galerii de arta pastreaza cu violenta emotii fosilizate.
Arheologi ai monedei trag seva orasului pe timp de noapte.
in serile reci, prostituate privesc cald din capete absente sub gluga.
Nu au haine de intins pe sarma iluziei unui camin.
Nu au stomacuri dilatate de potolit cu mancaruri grase.
Nu au urlete de leganat in tacere.
Au doar constiinta colectiva a carnii uzate
de timp, de animale.
Pe alei luminate zac umbre de razboinici, de samani, de vanatori.
Fii ai Africii cu pielea netezita
de asfalt, de apa carbogazoasa, de martini si masline.
Orientul e izolat aici. copii lui tocesc hartie in camarute.
Nu e orez, nu e bambus sunt doar aplauze mute in ritm de asimilare.
Vikingi, traci, slavi toti si-au topit sabiile, sagetile si scuturile.
Fierarii lor acum asambleaza Fiat-uri si Ferrari-uri.
Singura istorie care razbeste e cea gravata in marmura.
Dar si ea se innegreste.
Scrisul devine mancat si literele se rearanjeaza.
In nume fara rezonanta, in ocupatii fara sens noua.
E un imperiu stacojit fara enclave.
Si aici se sting visele precum stele ce si-au consumat lumina.
Nu e paradis. Calatoria continua.

Übermensch

Vreau o fiinta umana
De modelat in imaginea mea
Cu umeri lati, puternici
Sa poarte ratiunea mea.

Vreau sa imi poarte carnea
Ce-i va creste in jurul coastei mele.
Si-i vreau simtirea puternica
in fata vantului de noiembrie.

O voi creste frumoasa si inalta
Iar mintea ei la inaltimi ametitoare
va urca avand sub talpa globul,
Fara vreo urma de remuscare.

Un animal nobil de povara
Pentru inimi rupte, ciobite sau sparte
Vor lacrima pentru prezenta lui
Mai mult ca pentru rudele plecate.

Va avea cuvinte de placere generoasa
cu care va incendia inima lumii.
Si aduce boala si ruina
In legaturile sub semnul luminii.

Il voi face adorat
De orice suflet ce zace sub soare
Iar cei ce-i vor scuipa numele
Se vor pierde precum stropi de sudoare.

Si totul pana intr-o zi
Cand voi spanzura aceasta fiinta umana
Si vantul va intoarce pagina
Clatinand un strang de arama.

Si lumea va cadea zdrobita
Cu fata arsa lacrimand acid.
nestiind ca vestea acestei morti
e de fapt al creatorului suicid.

Lethè

Imi place mirosul de rom
coborat in valuri pe limba
Imi face mainile calde
cat tu ma poti minti c-am inima.

E o alergie amaruie
la vant din pereti de sticla.
ce conduce gandul sanatos
pe un lemn de caravela.

Imi plac sincer visele de rom
ce poarta amagirea caraibilor
desi limba cunoaste subconstient
gustul metalic al butoaielor.

Dar gandul chiar nu se opreste
prin beciuri obscure de fabricatie
doar aluneca ,ducand cu el fumul
catre un creier abstinent de irigatie.

Si e o reverie inexplicabila de vara
promisa precum o sotie araba
O placere minunat de blanda,
Ce nu e niciodata in graba.

Rom, o simpla dorinta
cu o instanta implinire.
cand vrei sa uiti sau sa rememorezi
Cea mai dulce amintire.

Aici e noapte mult prea des,
si mai tot timpul versul e prost.
E seceta de cuvinte
Si alea care sunt nu prea au rost.

Sunt hornuri multe
ce sufoca in fiecare seara cerul
Si sunt si idoti
care imput meticulos aerul.

Ti-ar fi placut totusi casele
imbratisate languros de iedera
aici te poti pierde in copaci
o libertate ce cladirile ti-o ofera.

Apartamentele in mod ciudat
N-au varste numerotate ci poarta nume
de la maronni la ionescu sau yao ming
toate par sa se inteleaga de minune.

Poti prenota solstitii aici
Scriind cu mustar pe hartie
Si nimeni nu rade la ce idei ai
daca le tii discret doar pentru tine.

pana si dragostea curge
Ca dintr-o conducta sparta
ochii clipind mai usor
Cand privesc catre o exotica amanta.

Si crede-ma e plin de ochi,
privind in toate felurile
la umbra tuturor nuantelor
care existe in piele.

Doar eu raman orb
bajbaind cu pleoapele cusute
Si am milioane de caini
Care imi ling ranile in loc sa ma indrume

Urlet in 5 soapte

Oare am uitat cum sa fiu tanar?
Sa pot vorbi pe limba mamei mele?
M-am adancit atat de mult,
in idei ce imi sunt straine?

Mi-au cedat oare plamanii
de nu mai pot urla precum un animal?
S-au tocit oare falangele
ce zac intinse in loc de-a se inclesta?

Sau poate setea mi-e pierduta
de a iubi violent fara motive.
Ca de obsesii nu duc lipsa,
lipsit de alte alternative.

Atunci ce ma macina
de ce ma bucura a fi indiferent
De ce imi pare ca oglinda
e cel mai nobil monument?

Da-mi un raspuns
Sau macar da-mi de gandit
Da-mi ceva orice
ca sunt satul de cersit.

Why are you always silent?

People always ask me why I'm silent. Like i'm neglecting some civic duty by not using my right to free speech. Some are even scandalized how in such times when we are raised to have a voice and when current events demand voices to be heard can one remain mute? Truth is, I choose to dissent by being silent. I distance myself from the people that claim so valiantly to hold the truth. A conviction solely based on intuition. These people that shout with clenched jaws and throbbing veins for hours, days months; a lifetime. Always jumping from an event to another clinging to any cause like a shipwreck survivor to driftwood. i choose not to be an exciter. Not to be one of the sons of the "15 minutes of fame generation". I think it was National Geographic that declared 2011 the year of the revolution. And for good reasons. Leaving aside the people that actually had an implication in changing the course of history throughout the globe,  everyone I know is a "revolutionary spirit". Everyone has something they want you to fight along "their side". You keep hearing these pathetic clichees like "you're either with us or with them", not to mention all those quotes about muttiny and noble causes that had been recycled over and over again. The part that sickens me the most however is that these people have no steady or preastablished goals. They just adore the ideea of being against something. The illusion of relevance. Today they're fighting agains the government, tomorrow, the same people will be out in the streets protesting for better conditions for cats and dogs. These misguided people that make protesting a career will fight for just about anything or against anything. Most don't have a clue regarding the purpose, they just sympathize mechanically to any cause. Regardless of what that is at that particular time. All of a sudden, protesting has become a fashion statement or some sort of obscure mean of expression. We are bombarded with pictures titled "M3 and X @University Square durring the Riots", "Taking down the System", "Fuck the System" all described frantically enthusiastic with quotes of course, or with a 2 minute contemplated sentence or just plain lyrics taken from a Rage Agains the Machine song. By now you must see me as this condecending bitter cunt that likes to be a Negative Nancy just for the sake of swimming against the stream. Could be. However the source of my skepticism is actually your inconsistency. A couple months ago, when the riots were full blown, these self righteous individuals acted like they were the goddamn saviours of this country. They kept saying with ridiculous pride that they will stop at nothing to see the government fall. Now, these "heroes" lie on their fucking laptops masturbating on facebook waiting for another cause to get their worthless asses in the street again. I was not expecting them to organize guerilla troops and assault the Parlament. But at least the decency to respect someone's views even if they differ from their own. Some of these pricks even have the nerve to say that the revolution failed because people like me didn't go out in the streets to support their "brothers". These bastard sons of patriotism shouting their nonsense about values while whispering in the back of their heads dreams of emigration. And then, when all else fails, they remind you of the economic crisis.
The economic crisis my friend, did not affect our youth in any way. We're still comfortably living on our parents backs. Most of us at least. Our depression is far more greater that that the economy seems to suffer from. Ours is rooted in the lack of purpose that our existence has. Our whole generation. That's why everyone is biting their nails waiting for the next revolution. Something bigger than before, something to keep us busy for a week or two, to spark a feeling of fraternity among these animals against a mutual foe. At least for a little while because we all know that in any other day of the week, the stranger holding the other side of your banner is just a competitor in your ascencion. I believe speaking out and acting out is complete nonsense and the people who use preassure to encourage you to do so yourself are total hypocrites. Some might not even be aware of that but they are nevertheless. Truth be told, nobody wants to hear your voice unless it supports the cause. it's not just politicians. Even the instigators, the street prophets that claim to hold the truth. We're only encouraged to shout if we agree. If not, go home. It is as if the freedom of speech suddenly crashes into a huge wall as soon as it stops being supportive. So i choose to be a cynic. The mad shaman that nobody listens to. I'll sit in my tower of glass watching as wave after wave after wave of failed revolutions crash and scatter on the streets. There're always the same soldiers at the end of the day; proud like ancient statues always coming home saying "well at least we tried, you don't even have that". i don't nor do I need to because I know change is not written on a rock thrown at some obscure instituion nor on a piece of cloth inside a cocktail molotov. We are the problem. Our behaviour. Our mentality. i remember this guy saying he was arrested durring the riots in Bucharest and then bribed the authorities in order to avoid the legal consequences. And yet this man was out in the streets raging against his dishonest leaders. Truth be told, we're all rotten to the core. From the politicians to the man in the street. We just pick scapegoats to make it easier for us to look in the mirror.
And that was the last time anyone asked me why i'm silent.

lacomie

Randurile astea-s pentru stomac
caci inima n-a cunoscut indestulare.
La banchetul calm al organelor
Doar a privit, sorbind dintr-o tigara.

Am muscat infometat
Din carne si din ciocolata
Amagind crud gingiile
Ca vreodata o sa se refaca.

Si e mereu frig la masa mea
In tremur maduva danseaza
Inghit apoi apa cu scrum
Caci sanatatea nu ma motiveaza.

Totusi simt doar sangele alergand
pulsand in capilare ecuatii
Si simt foamea unui glob intreg
nedivizat in populatii.

"...it is such a peculiar thing how your actions speak in different manners to different people. How your very own way of being becomes somewhat like a business card that random individuals pick up and then discuss it without reading. I remember this guy S, let's call him that. He told me once : "Boy you must really hate us people, going to clubs, drinking and paying a shitload of money for basicly nothing." I arched my brow and asked why would I do that? So he went on: "Well you, going on your little trips and writting your poetry and being deep and everything; you must think the rest of the world is a damp place filled to exhaustion with shallowness." I laughed. I really did, yet I felt like I owed the man an aswer: "Truth be told, the thought did cross my mind. But I did realise that all of that is none of my concern. What you choose to do with your life affects you and you only. I could tell you that your music is shit, that the people you meet are idiots or the life you live is meaningless. That everyone you know thinks you're either fat, or stupid, or horribly disfigured and laugh at that plentifuly. I could tell you that you are not loved but tolerated for your financial potential. And you could say that I'm a faggot for writting poetry or say that I'll end up in some parking lot in a god forsaken country, begging for change. You could say that I lack depth and all my motives are actually rooted in my unability to coexist with others. And the list goes on. But how would we know all that? By looking over some pictures? By listening to some empty shell of a man talking about us behind our backs? We couldn't possibly know. For all I know you might be living a life of sweet delight. Maybe you wake up everyday with a smile on your face, being thankful for being blessed with the marvelous souls around you to share this short but glorious trip through life. Maybe your heart races to a different beat. To different music. Maybe your people do admire you and your life is filled with purpose. Or maybe not. But really now, how would I know? And would you listen to me? Would you take my word if I talked about YOUR life in any way? Of course not. I wouldn't take your word for it either. To be honest I couldn't care less about what you do and how you spend whatever resources you've got. If it keeps you alive in this world by all means do it. I don't claim to know some sort of universal truth that you've been severed from. I don't think you are blind nor deaf nor stupid for living the way you do. I believe that you are enslaved by something only if you believe it to be so. If you need God, or heroin, or any other savior, do go ahead and bring homage to any of them. We all have some sort of choices to make. Just don't act like yours are better than mine. That's just being a condescending piece of shit." - The Book I Never Wrote by Marius Cristian