Noroaie

Am plecat de acasa cu un rucsac. Printre haine, am luat fara sa imi dau seama si senzatia unei fatalitati inutile. L-am luat pe Bohren, pe Waits, pe Cave. Am luat Phoenix, Rock'a'Rolla. Am luat Tomis Nord, Dacia si Parcul Tabacariei. Am luat tot. Imi dau seama acum ca greutatea rucsacului meu face trenul sa mearga incet, sa il tina in loc.
Am plecat pentru ca am vrut sa fiu impresionat. Sa simt pe pielea mea gerul din spatele ramelor lui Grigorescu. Sa vad infernul lui Dante in lemn inchis de teracota. Am vrut Sa vad animale imprevizibile, satul de cele ce privesc mat din farfurie. Orasul e un paradis...pentru cei ce stiu sa-i obtina favorurile. Restul migreaza in autoexil, prin trenuri. Intr-un constant dus-intors; in holocaust mut murim, ca pasari de toamna.
Am plecat pentru ca nu mai era parfum. Nu mai era culoare. Poate sunt arogant dar imi trebuie mai mult decat majoritatea oamenilor. Sangele se ingroasa si curge greu cand e amestecat cu plictiseala iar spatele devine inert sub greutatea unei vieti liniare. Trebuie sa fiu acolo unde degetul aratator nu poate desemna. Sub ploi, sub noroaie, in furtuna nemiloasa a salbaticiei. Vreau sa rad, sa alerg, sa ma catar si sa cad. Am vrut sangerari, aschii, intinderi si luxatii. Le-am vrut pe toate odata si le-am vrut netratate. Viata mea nu e un joc. Nu e nici un drum. Nu e fericire. E doar o continua miscare. tipul de miscare care-ti pastreaza pulsul unde trebuie.
Am plecat stiind ca ma voi intoarce. Desi n-ar trebui sa plec sau sa ma mai intorc vreodata. Intr-un fel stiam ca nu pot sta prea mult departe de oras. Am avut mereu parul pieptanat si abdomenul tare. Toate oglinzile prin fata carora am trecut mi-au aratat ce las in urma. Desi iubesc lumea cu adevarat vie, mai mult ii iubesc oamenii. Acum rucsacul e mai usor. Ma intorc acasa.