(notite) Cum a pierit raul din lume

Kupolla Balroom.
Trecerea dintre ani. Un banchet al animalelor, imbracat in iluzia indestularii. A nobletii. Costum negru, dormind usor peste pielea incinsa. Sunt milioane de secrete ce dorm sub aceasta piele. E Nebarbierit. Ochi negrii, luciosi,  privind peste masa de otravuri cu scepticism incordand spranceana stanga. In mintea lui, o pana de gasca e umezita pe limba iar apoi scrie lista de invitati pe o hartie de milenii. Invitatii vorbesc, rad: muti si stingheri. Le aude vocile in vin. Toti isi sapa in memorie dupa numele lui, dar inimile lor bat in retragere. Maine dimineata unul din acei oameni va pleca acasa purtand numele lui, ca un preludiu al tragediei.
Aerul se rarefiaza, apoi dispare complet. Coltul Opus. O rochie neagra. Bretea usor cazuta printre suvite de par intr-o mangaiere afectuoasa a umarului.. Zambet malitios. Poseta neagra. Pandora. Cele mai stranii incaltari. Par egiptene. Par sa fi strabatut lumea. Negre. Buze nici pline, nici invizibile. Ochii fixati printr0o rotire rapida pe el. Aceeasi ochi negrii, luciosi, de animal. Sub candelabrul urias de sticla par copii unei nopti disparute de milenii. Reflexii materiale ale aceluiasi suflet. Cvartetul canta Hungry Ghosts. Danseaza. Ea spune:
- I don't think about you anymore.
- I don't think about you any less. raspunde si el.
In jurul lor carnea pare sa se clatine dizgratios, fiind hipnotizata de acest cuplu straniu. Barbatii o vor pe ea goala si pe el mort. Femeile...femeile ii cauta ei defecte si apoi suspina fiecare in sinea ei descumpanita.
La finalul piesei, dispar de mana in ceata catorva secunde.
De atunci nimeni nu a mai suferit. Nimeni nu a mai simtit durere. Iar lumea, lumea a adormit in amortirea fericirii, fara a se mai trezi vreodata.

Horoscop (sau poemul batut in proza)

Temperametul varsatorului e Apa fiarta care ingheata,in temperaturile emotiei, in tropicul incertitudinii. E peste, pisica, pasare. mergand mereu singur alaturi de gandurile sale. E animal salbatic alergand printre oameni domestici; lovit de febra turbarii, de fobii ciudate ale respingerii. E Angrenat mecanic in traditii vicioase, in muzica eclectica a eroziunii de oase. E suflet antic Dopat cu influente. E Copac dezradacinat de furtuna urbana de suflete.

Noroaie

Am plecat de acasa cu un rucsac. Printre haine, am luat fara sa imi dau seama si senzatia unei fatalitati inutile. L-am luat pe Bohren, pe Waits, pe Cave. Am luat Phoenix, Rock'a'Rolla. Am luat Tomis Nord, Dacia si Parcul Tabacariei. Am luat tot. Imi dau seama acum ca greutatea rucsacului meu face trenul sa mearga incet, sa il tina in loc.
Am plecat pentru ca am vrut sa fiu impresionat. Sa simt pe pielea mea gerul din spatele ramelor lui Grigorescu. Sa vad infernul lui Dante in lemn inchis de teracota. Am vrut Sa vad animale imprevizibile, satul de cele ce privesc mat din farfurie. Orasul e un paradis...pentru cei ce stiu sa-i obtina favorurile. Restul migreaza in autoexil, prin trenuri. Intr-un constant dus-intors; in holocaust mut murim, ca pasari de toamna.
Am plecat pentru ca nu mai era parfum. Nu mai era culoare. Poate sunt arogant dar imi trebuie mai mult decat majoritatea oamenilor. Sangele se ingroasa si curge greu cand e amestecat cu plictiseala iar spatele devine inert sub greutatea unei vieti liniare. Trebuie sa fiu acolo unde degetul aratator nu poate desemna. Sub ploi, sub noroaie, in furtuna nemiloasa a salbaticiei. Vreau sa rad, sa alerg, sa ma catar si sa cad. Am vrut sangerari, aschii, intinderi si luxatii. Le-am vrut pe toate odata si le-am vrut netratate. Viata mea nu e un joc. Nu e nici un drum. Nu e fericire. E doar o continua miscare. tipul de miscare care-ti pastreaza pulsul unde trebuie.
Am plecat stiind ca ma voi intoarce. Desi n-ar trebui sa plec sau sa ma mai intorc vreodata. Intr-un fel stiam ca nu pot sta prea mult departe de oras. Am avut mereu parul pieptanat si abdomenul tare. Toate oglinzile prin fata carora am trecut mi-au aratat ce las in urma. Desi iubesc lumea cu adevarat vie, mai mult ii iubesc oamenii. Acum rucsacul e mai usor. Ma intorc acasa.

Boala dualitatii

M.
Parfumul proaspat al uitarii. Vin rosu. Nu e nimic mai transparent decat un suflet sub influenta. Pagini patate cu sange, vin si tutun se retrag sfios din fata creionului.

                                                                    ...

C
E o zi splendida in care sa fii in viata. Pisici se joaca sub soare precum tigrii salbaticiti de tinerete. Cu ei se joaca si sufletul meu. Una din pisici e oarba. O suspectez ca ar citi viitorul, dar nu poate spune nimanui. Asta e mereu problema vizionarilor. Cuvintele lor cad pe urechi sparte. Si cu ele, si sansa lumii de a se salva.

                                                                    ...
M
Intr-un fel, vinul este sangele leucemic al pamantului. Iar noi, prin transfuzii mute ii mostenim delirul divin. Sticla e doar transportul celor comozi, celor prea lenesi sa prinda boli adevarate. Incerc sa vorbesc, sunete mute. In congregatia alcoolului, toata lumea vorbeste dar nu e niciodata nimic de spus. Etilul suveran inveleste  sufletul in paturi de ceata urband exemplul zapezii.

CM
Sunt multe dar nu pentru mult timp. Vor muri si se vor trezi in fluctuatii de temperatura precum noi oamenii in acest straniu ciclu organic al vietii. Stiinta in sfarsit invinsa de natura. Cai domesticiti alunecand pe iarba ca umbre vioaie sub lumina soarelui. Un rau in spatele casei curge sugrumat de bidoane si gunoi. Imi spune ca nu mai e mult timp. De pe acoperisul unde stau, tiglele lucesc bolnavicios precum caini mancati de raie. E atat de putin de facut si atat de putin timp. Vremea reparatiilor e aproape moarta.
Planeta suspina muribunda si ea, gata in orice secunda sa se scuture de noi.

Di Vin

Am baut.
Am baut pana ne-am simtit gingiile de guma. Pana gatul s-a prabusit. Pana organele s-au marit si au cazut pe stomac precum mere intr-o sacosa.
Am baut pana nu am mai putut si apoi am mai aruncat cateva pahare.
Am ars mii de tigari intr-un foc ce nu se stinge niciodata.
Noua nu ne-a spus nimeni ca golul dintre coaste nu se umple, ci se izoleaza.
Undeva in groapa de gunoi a constantei, cineva e in sticle si chistoace pana la genunchi, intrebandu-se cum de inca mai suntem in viata. Si noi ne intrebam dar nu primim niciodata un raspuns. Cugetari ale caror ecouri se aud goale in cavitatile orasului.
Cerurile sunt goale; cartile se balbaie. Nimic nu stie nimic despre nimic. Suntem pentru ca suntem.
Pentru ca marul ionatan si varza de Bruxelles nu se mananca singure. Pentru ca Audi si Mercedes nu au destinatii proprii. Pentru ca exista trufe, caviar si sampanie cu cristale si nici un alt animal nu e asa atasat de ele. Pentru ca...pentru ca nimic. Pana la urma Ce imi pasa mie? Eu vreau doar sa dorm...


                                                                                  ...


M-am trezit dupa doua zile. In camera plutea un miros puternic de tamaie. Era atat de innecacios incat mi-au dat lacrimile. Privind in jur, am vazut ca nu erau nici trufe, nici caviar, nici sampania ciudata la care am adormit gandindu-ma. Nimic. A fost doar somn fara vise. La radio, Crin Antonescu molfaia cacat intr-o sedinta. L-am stins si am ras un pic incercand sa ii aproximez greutatea, sa apreciez cat de departe ar ajunge pe geam. Apoi am observat dintr-o data ca mica mea camera era plina de oameni. In jurul meu toata lumea se inchina spunand ca e o minune de Ovidenie ( ce o mai fi si aia). M-am uitat la fiecare in parte iar ochii lor asteptau rugatori un discurs, o explicatie. M-am asezat la masa, mi-am pus un pahar de vin si l-am baut pe nerasuflate. Apoi m-am asezat in pat din nou. Cand m-am trezit mai trecuse o zi si nu mai era nimeni in camera. Am mancat cativa biscuiti vechi incercand sa ghicesc ce mi-ar fi scris pe cruce.



                                                               

Dubla Identitate

Cine sunt eu?
O simfonie,
de unghii, par si piele.
Si cand aceste instrumente vibreaza,
atingandu-se intre ele,
Un univers de note,
isi lasa timid amprenta,
peste strazi, blocuri si gari.
Peste munti, copaci, sub ape.
Lasand natura oftand la gandul
Ca-ntr-o zi o sa ma ingroape.

Dar tu ce esti?
O enigma.
Neavand un suflet geaman.
Ce0ti leaga tesuturile
In aceasta splendida drama?
Ce te face surda?
La muzica din capul meu.
Si ce din tine ma lasa orb,
privind tabloul sufletului tau?

Rataciri

Cocosat la masa, incerc cu aroganta sa-mi scriu memoriile. Am facut multe dar am trait asa putin. Sunt un copil al unei ere muribunde, cea a pixului si a creionului, a pensulei si a culorii. Oamenii ca mine nu isi mai au locul aici. Uneori ma simt ca unul din robotii aia din filme ce zac in ruina si dizgratie complet depasiti de tehnologia erei. Sau poate doar noi suntem cei ce ating viata. Cine stie?
Fiind plecat pe drum mi-am dat seama ca pentru a umple un gol intr-o emisfera a sufletului trebuie mereu sa rupi din alta. In mijlocul salbaticiei, ranile vietii urbani s-au inchis sub fasa racoroasa a linistii. Si totusi...
Imi lipsesc atat de multe. Intr-un univers de culoare, imi lipseste pata remarcabila a lui Selenne. Imi lipseste Lili si versul ei neimpacat. Imi lipseste Andrei si divinul lui delir acustic. In exil nu e arta, decat a ta; si e nevoie de un ipocrit colosal sa iti fie suficienta, sa te poti bucura pe deplin traind in ea.

Astfel cu bagajul jumatate pe umar, ma intorc acasa.

Betie fragila

Vin rosu, pahar scurt.
Ora trei, lumina lenesa.
Pe fereastra doarme,
o padure de milenii.
Presez o floare;
Gandul ma duce acasa.
Vremurile sunt nesigure,
la fel ca dragostea mea pentru tine,
pentru tot.
Treptat, Singuratatea insasi,
se adapteaza.
Si la lux, si la saracie,
Lipsita de pasiune,
lipsita de furie.

Inca un pahar.
La radio spun
c-o sa murim anu asta.
De-am fi asa norocosi.
As vrea sa stiu ce vreau.
Sa uit lucrurile care dor.
Ne-ar fi mai usor tuturor.

Ultimul pahar.
Gandurile se sting,
intr-un iad mocnit,
inchis in teracota.
Nu mai e lemn pentru foc
Iar eu nu mai am somn
Pentru vise,
am bancnota.

Schimbarea la fata a lui Marius Cristian

In fiecare an in decembrie imi dau toate hainele jos si prviesc indelung in oglinda. E un exercitiu ce incet incet capata conturul unei traditii. Si astfel, acest inventar ritualic al celor cu respect de sine oscilatoriu ofera ocazia de a citi in piele pe unde ai fost. Voi incepe cu noutatile.
Tunsoare germana; parul piptanant cade acum civilizatpe langa urechi. Asta, impreuna cu privirea specific rece lasa impresia ca sunt pregatit sa fiu asasinat in orice clipa. Pana recent, din cercurile mai mult sau mai putin vicioase strigate sau soapte purtau cuvantul Printisor pana la mine. Mi-a parut o caricatura haioasa a imaginii habsburge pe care o creasem in cap pentru mine in urma poreclei. Cat despre asasinat, privind in urma, imi dau seama ca e fantezia unui copil cu prea multa imaginatie si prea putina perspectiva.
Trecand peste, vara asta mi-am sculptat deasupra buzei o cicatrice ce dispare misterios cand zambes. Presupun ca un plan atat de bine coagulat poate fi gandit doar de ironia sortii, cum la fel de bine putea sa il lipseasca pe Uzzi de degetul mijlociu.
Oricum, nu e asa rau precum pare. Unele voci spun ca arata bine, altele ca ar fi hidoasa, unele ca ar fi de puscarias, altele ca arata masculin (ce o mai fi insemnand si asta). Unele din ele s-au ascuns tot anul in spatele urechii mele cand am dormit intoxicat pe gresia baii. Altele au strecurat gemete sau soapte apasate pe sub usa mea.
Trecand si peste asta, de la gat in jos am doar semne ce dispar treptat, agresate de un metabolism animalic. Pielea e mai stransa pe carne anul asta, iar sub ea un covor timid de muschi creste in secret pe oase. Fizicul de caine batut de anul trecut dispare treptat facand loc unuia nou, cladit de un moral mai bun. De o liniste straina.
Uneori imi lipsesc multe lucruri, iar alteori uit complet de ele. Uneori respir suflarea vie a unor imagini alaturi de oameni ce nu mai sunt aici de milenii. As vrea sa trimit o imbratisare si un gand splendid acestor oameni ce anul trecut erau in centrul existentei mele.
Voi incheia aici, sa nu risc sa fiu absorbit complet in propria visare. A fost un inventar reusit calculat atent prin ochiul mintii si pot spune ca sunt fericit ca si anul asta pot vedea zambind, baiatul din fata oglinzii.

O secunda de repaus

20 noiembrie 2012. O casa straina

Submarine Club. Eau de toilette. Zambesc cu gandul la copilaria care imi soptea ca aceste sticlute pastreaza in ele apa de "veceu". E o sticluta care probabil zace de decenii pe aici, lipsita de eleganta celor frantuzesti sau de culorile translucide specifice acelor italiene.

Ma holbez mult timp la ea, in mirare goala, fara ganduri. Aceasta sticluta parasita langa un radio veche de 25 de ani, chibrite, un bec ars si un pachet gol de Winchester ma fac sa zambesc gandindu-ma infinitul curios al recuzitei pe care il are viata.








Unii oameni simt in imagini, pentru ei spiritul trairii  e in culoare. Altii isi impacheteaza amintirile in firele unor zgomote, in panglici suave de sunet. Pentru unii, atingerea vibreaza corzile memoriei. Eu, in schimb, sunt un copil al mirosului. Natura si imaginatia mea se impletesc tot timpul in povrsti ciudate purtate calm in aer. Spun asta amintindu-mi de mirosul unui aparat sovietic de radio. Mirosea a Nicolae. A naveta si ore pierdute pe autobuz. A program in ture fara liber de Craciun. A singuratate si disperare muta. A parinti bolnavi si animale zbierand infometate prin curte. Mirosea a vieti anterioare batute in uitare.

Raspuns

Orasul e o insula
de nisip coagulat.
Vartej de mirosuri,
in fruct neadunat.
O piesa nescrisa.
sub drama ei perena.
Purtand in stomac
dragostea noastra eterna.

Orasul e un fragment
de muzica neinteleasa.
Pe un portativ dement
pe o hartie roasa.
E o cutie neagra
de scopuri semi-preparate
Pastrand In camerele inimii
Dureri minutios aranjate.

Orasul e tutun,
pastile, praf si boala.
Scuipand in nopti de fiere
Aprige tumori de smoala.

E speranta noastra vie,
Precum a leilor din custi,
aruncati pasiv in saracie.

Charon II

E 6 seara. Soarele se retrage sub paturi de nori precum un animal in vizuina. Privind pomii pierduti in spatele geamului am o senzatie de finalitate implacabila. Acel gand pe care probabil il are un soarece simtindu-si oasele cedand sub maxilarul unei pisici. E ciudat pentru ca sunt tanar si nu sufar de nici o boala. Nimic fizic cel putin.
Intre timp, campiile inghit orizontul in racoarea serii si nu ma pot abtine sa ma gandesc ca in curand voi hrani si eu pamantul. O floare imbobocita in roua dimineatii care la pranz deja incepe sa isi piarda culorile, treptat, cu fiecare petala ce cade.
Un vis scurt imi curma gandurile. Criogenie, vampirism. Nutrienti vii, Injectii cu formol si somn secular.
Idei seci nascute din stomacul imposibilului. In timp ce lumina se scurge undeva intr-o canalizare ascunsa in ceruri, valurile ei timide imi fura si duc in uitare si visul importalitatii mele.

Geamuri Sparte si invitatii la lumea de afara

Camera este inerta. O muzica lenta, calma curge din gurile unor boxe goale, lipsite de viata. Parlament. Suflet  pierdut. Nu mi-a placut niciodata piesa asta in mod special, dar acum pare sa lege placut secundele. Ma simt absent privind pe fereastra. Pescarusi planeaza lenes deasupra blocurilor. Ma amuz cateva secunde incercand sa imit in capul meu sunetele pe care le scot. As fi vrut sa fac asta tare, dar ma tem sa nu fiu ridiculizat de oameni ale caror pareri nu conteaza. Poate au trecut secunde bune de cand m-am oprit. M-am imaginat cu pene, cioc fiind un pic mai mare decat o gheata. Nu imi e frica sa mor de foame precum pasarile orasului. De fapt cred ca zbori mai bine cu stomacul gol. Viata insasi isi ofera adevarata frumusete celor cu stomacul gol. Dar nu voi zbura niciodata, imi e prea frica de moarte; asa ca voi sta aici visand la zboruri, gandindu-ma cum nu exista masini in ceruri, nu sunt stopuri, nu sunt locuri de munca, bani sau accidente. Nici macar moarte nu e in cer. Pana si ea trebuie sa tarasca jos pasarile lipsite de viata, inainte ca pamantul lacom sa le inghita.
E o zi atat de stranie sa fii in viata. Privind distras catre un orizont ce se joaca cu culorile, am vazut si gaura din tavanul balconului. Furtuna de azi noapte a spart unul din geamuri iar acum norii ma privesc curiosi prin acel dreptunghi viu. M-am gandit la stele si cum isi vor face cuib in balconul meu. Vecinii mei vor fi atat de invidiosi. Probabil vor veni si vor repara tavanul si va redeveni gol, gri si lipsit de sens. Lumea mereu conspira sa ii fure frumusetea oricat de insignifianta a omului de rand.
Trecand din sufragerie in balcon, deja nu mai aud zumzaitul oamenilor ce isi canta povestile unul altuia. Privind peste cioburile de sticla imprastiate pe toata podeaua am senzatia ca sunt privit de ochii unei muste uriase. As fi vrut ca furtuna sa-mi fi spart si geamurile casei in care doarme sufletul meu. Dar nu exista furtuni asa violente in climatul meu. Inchid ochii o secunda. O mana ma atinge aruncand soptind o voce peste umarul meu:
- Vrei sa dansezi? iar eu ii raspund zambind.
- Multumesc, dar as prefera sa zbor.