Rataciri

Cocosat la masa, incerc cu aroganta sa-mi scriu memoriile. Am facut multe dar am trait asa putin. Sunt un copil al unei ere muribunde, cea a pixului si a creionului, a pensulei si a culorii. Oamenii ca mine nu isi mai au locul aici. Uneori ma simt ca unul din robotii aia din filme ce zac in ruina si dizgratie complet depasiti de tehnologia erei. Sau poate doar noi suntem cei ce ating viata. Cine stie?
Fiind plecat pe drum mi-am dat seama ca pentru a umple un gol intr-o emisfera a sufletului trebuie mereu sa rupi din alta. In mijlocul salbaticiei, ranile vietii urbani s-au inchis sub fasa racoroasa a linistii. Si totusi...
Imi lipsesc atat de multe. Intr-un univers de culoare, imi lipseste pata remarcabila a lui Selenne. Imi lipseste Lili si versul ei neimpacat. Imi lipseste Andrei si divinul lui delir acustic. In exil nu e arta, decat a ta; si e nevoie de un ipocrit colosal sa iti fie suficienta, sa te poti bucura pe deplin traind in ea.

Astfel cu bagajul jumatate pe umar, ma intorc acasa.