Equinox

Solstice of the soul,
The light is dimmer.
It's not the clouds,
nor the cold of winter.
nor the wind or lacking snow.
It's hope; wholeheartedly shadowed.
by titanic labor and floods of ethanol.

Fewer hours daily
Of our youthful rebellion
And this ship is going down
with this white collar hellion.
No hero for the pen
no king for the paper
Just unpaid mercenaries of Art
Embodying the philosophy of "later".

Breathe You Fucker!

Debating what is youth and beauty
Look at them lining up in queues
With dreams of plastic surgery.

Our age, the anthems that we generated
Tortured by the miracle of mathematics
Upon our bodies heavily reflected.

The Glamor of the Damned

There's a strange and inexplicably beautiful glamor around the damned. The obvious ruination of people degraded by life and substance. People that choose not to be blank and expressionless. People that choose to be shaped by their emotions. It's such a wonderful decadence. To see skin as a map of experience, rounded by bone, sketched by ink and scars. You know, the skin is a barrier, a border if you want. Within it lie souls, real souls, gazing curious and sad each day, only to wander the extraordinary world outside only when the night slips in, when eyelids fall like heavy curtains at the end of an absurd play. It's a peculiar place for a soul to be. In meat suits, looking around, confused, for others of its kind. Most of the time they see only meat. No sparkle dancing on irises, no twitch of joy, no biting of lips in anticipation. Just an emotionless figure contorted by fatigue, indifference and discomfort. All the souls have ran away from this country. They flew, they rode, they swam. They saved themselves. Good for them. The rest, well, they're merging into matter, into meat; right outside your window, in malls, hotels and parking lots. With each passing day, the flesh and the spirit become less and less differentiated. But there's still love. In lighted alleyways, in parks beneath the trees, in bottles of delight and cigarettes shared on sidewalks. There's love in shoes that race each other, in clothes offered in cold mornings. In all the bodies soaked in the sea. There's love in water, salt and sand. There's love in pianos, in guitars, violins and giant speakers. There's love in pot and pills and powder. It's lost, but it lingers in memory, in conscience, in spirit. Love that doesn't expect perfection. Love that needs no change. Love that sets fire to the bored, love that rains soothingly on the bleeding. Emotion. The tranquil, liquid substance of life that hurts and heals, fights but never yields.
It's a pity that the world is not ready for love, kind gestures and decency. They will take it as irony or suspect you are brooding some obscure interest. They will fear you and hate you, and laugh at your moronic intentions...and then...then they'll complain there's not one human in humanity. But you will emerge triumphant. Because the world is haunted by traumatic complex. Silk suits and satin dresses will try to hide unfit, unattractive and unacceptable minds. While we, the scarred, the tattooed, the tattered and torn will walk under the sun dressed in the fabric of our souls. And we will shine as they do.

Lichid

Timpul curge alene,
fum din fabrici indepartate.
Innecand albastrul cerului
Cu visele noastre esuate.
Caci ce e viata?
Un sir straniu de decizii
In zale groase de regrete
Din carti ce hranesc perfuzii.

Azi e vara splendida
Si iubirea ta deschide trandafirii
Apoi o secunda ingropi ochii in pleoape
Si vezi sfarsitul omenirii.
Si tot curajul mitologic
De care-am dat dovada doar in sfaturi
Devine globul lui Atlas
Tarat in singuratate, prin straine paturi.

Si indopi gaurile din piept
Cu tutun, alcool si adezivi obscuri
Zidesti frenetic cu ani si hartii fara valoare
Amintiri ce n-ai de unde sa mai furi.
Te compatimesc, hidos frate
Mutilat de ghinion facut cu mana ta
Caci transpir scarba la gandul
Ca impart povestea ta.

Si-mi pleaca simturile
In cel mai barbar mod posibil
Precum chei care le pierd
Pentru usi catre sufletul tau intangibil.
Dar nu-i nicio durere
Sub cerul sangeriu deja
Leii la care soarta ne arunca
Sunt doar pisici ce dorm in poala mea.

Hate Couture

Leather hearts twisting and contorting
in a cold wasteland of polyester bone
and I envision armies killing
for a love that lost its throne.

For humankind forsake humanity
And now lingers lazily upon the earth.
For the once extatic joy of seeing
now Forever silenced by the sound of birth.

Trudging heavily through unholy ground
The streets echo with the steps of monsters
Carefully nailed to their bodies
The expensive taste for armors.

I too, striken by glamorous illusions
Parade absurdity in such a shallow manner
And find myself pitying the bastards
That don't wave the fashion banner.

Still, my fashion is abject and repulsive
And my clothes are such surreal asylums
Bound by belts and boots and zippers
WHich my silhouette can't even fill them.

So this visage of crumbled dreams and clay
Tainted joyfully by tar and left magnificently astray
Shelters; nurturing the sins of skin,
The Skin in which whole worlds are sleeping in.

It tears the marrow of emotion
To see how much one can endure
The beautiful cathartic torture
Of the famous Hate Couture

Styx

Charon aluneca agale
Tarand dupa el, complexul lui Iisus.
In timp ce apostolii muncii,
Se pierd in haosul unui timp nescurs.

Urand ascuns absurditatea tangibila
Ce zace neclintita-n carnea umblatoare
Precum stanci invulnerabile
Deasupra valurilor unei ratiunii primare.

Si Se zbat pe asfalturile inghetate
In dezgust; miile de perechi
Ultragiate violent, fara a sti macar,
Cu dinamita intre urechi.

Totusi logica unei idei nocive
Hraneste molime existentiale:
Cum de civilizatia a acaparat pamantul
Dar am ramas tot animale?

Prin ochi sticlosi observa schizoid
Genomul uman, ca un adolescent,
In umbra unei carcase livide
Batand strazi; sarac si neglijent.
Taiat de frig rusesc, patat cu flegme;
Niciodata n-o sa-l vezi ca doarme.
Un organism dement de singuratate
Ce e mereu vanat de foame.

Acoustic Gingivitis

The hidden meaning of a smile
Like muscle underneath the skin
Arranges dreams to carry me
Where my feet have never been.

To play with lazy cats
Under the embrace of soothing suns
And pick up shooting diamonds
When my hands feel like guns.

Kidneys don't bleed whiskey
Heart don't pump wine anymore
And there's a cork in my throat
That heals my rock'n'roll sores.

Still, it squeezes through my body
For you dearest kind protecter, such hatred
Such bitter and poisonous and
WIld and wonderfully coagulated.

For selling my piano
A gesture so grotesque
Abandoned blackened white teeth
In cavities that know no rest.

Now I lay mute in my bed
My words forever swallowed
In the sounds I'll never make.

My leather jacket is my skin

My jacket is my skin
It covers my heart
From bitter winds and rain.

It knows how things are going
And how they've always been.

It fits to keep within
The meat in which reside my dreams.

It drank with me from silent waters
It felt with me, gently caressed by flowers.

It scorched itself protecting me
From lunging into charred eternity.

It holds inside the secret of my years
For it has gathered blood and sweat and tears.

And when I loved, it fell down to the floor
As arms embraced my naked soul.

And as it turns more loose and wrinkly
I know that times looses it's patience with me.

Untitled

It breaks the fabric of the soul,
Each time she smiles and says nothing at all.

Somewhat it tears a rift
Right through the crippled heart.
Knowing love can move mountains
Yet only keeps the souls apart.

The mind leaks worry
Like a broken glass of wine,
Nursing spirals of panic
Creeping liquidly beneath the spine.

A desperate chaotic gesture
To sommersault into this flood
Submerged solemnly into oblivion
Into a cauldron heart of boiling blood.

The Tyrant of Heartache

The titan of despair
Carefully weaves his drama.
A blackened quilt of dissappointment
In hopes to move the wheel of Dharma.

Its fingers dance slowly
For patience is the virtue of men.
While heartbreaks gather
Like heavy rings upon his hands.

Choking life out of words
For life leaves no meaning behind
And as certain as the flight of birds
The time that's lost, can't be rewound.

However, Calm and pleasant in sunlight,
Always wearing gloves of comfort.
helping hands of sweet delight
For a world that lost its worth.

So valiantly he strived
To cherish and to dry
The ambrosia of pearls
Gently picked up from our eyes.

Now, Plucked his ears
To live alone in darkened silence
For the noise of sympathy he fears,
Already threatens to upset the balance.

Within his lonely machine,
peering curiously outside,
He glances lost at a distorted world;
So cold and strange to his own eyes.

Memento Mori

We, the outcasts.
The tattooed, the painters, the writers, the live lifers,
the drinkers, the smokers, the runaways, the stalkers.
The homeless, the shameless,
the lovers, the bruisers, the substance abusers.
All fade as one.

We, the fit-ins.
The lawyers, the doctors, the soldiers, the tailors
the thinkers, the drivers, the cops, the accountants
The well paid, the got-laid,
the brokers, the stock holders, the multiple car owners
All melt into one.

We, the saints.
The stars, the athletic patrons, the missing on milk cartons,
the actors, the rebelious scoundrels, the never born, the unknown fire starters.
The politicians, the popes, the merchants of hopes,
the tv icons, the conquering characters, the oblivious martyrs
All resurrect as one.

We the people.
The black in the blue, the white in the ques
The yellow in the streets. The red on the skids.
The young and the old, the weak and the strong.
All die alone.

Periodica

Cateodata ma zbat,
Sa gasesc un fir de sange
sub piele de bumbac.

Cateodata inca frige,
Urma unor degete
ce tendoanele-mi le-nvinge.

Cateodata ploua isteric
Prin carne, os si sange
si arcul de triumf
al vertebrelor se frange.

Cateodata e haos
Si intreg universul
zace in repaus.

Cateodata e dementa
Si nu poti soarbi din ochi
nici un strop de clementa.

Cateodata nu vad,
Cateodata nu simt
Cateodata mereu
Cateodata nimic.

Blind Apollo

Write poems to people
Whose names ring unknown
Flatter them dead, disarm their control.

For what regards form
I trully am shapeless
Like all heathen gods, crawling through ages.

Bind not yourself
To the motives of men
For their is no such thing as the certainty of plan.

Trust not Love as your sight,
For it will rob you of direction
And in your mortal hours you'll be severed from connections.

Eros under pressure

I am young, my spirit's love
Heart of sea foam, grown from earth
You are none of the above.

Live in chaos, dead with grace
Treaded silent, place to place
From a death that leaves no trace.

Fruits and flowers, they grow daily
Hungry bellies, can't speak plainly
Of souls vibrating so frailly.

I am young, my body's fever
To my love, no switch, no lever
But I won't be young forever.

The Natural Beauty of Infidelity

Through borders of black
Lie truths too late uncovered
Beneath the sheets of snow
Lie lovers lost, unbothered.

Slowly, take a sip,
What an extraordinary soul!
Find it to your liking,
Yet somehow crave for more.

But what I find distracting
Is the logic in your weary heart
The way you plead for mercy
From the heart you tore apart.

Then, bribe with salty pearls
That you farm just to impress
The everloving hollow eyes
Of the beautifully depressed.

And the skin which you inhabit
Was his favorite land
Until you've let it to be crumpled
By some strange and greedy hands.

 Arsenic and old lace
Will make your poor man mad
And they'll stand like a memory
That he'll wish he never had.

Duality

Crept through windows
From the biting cold
While you rest your head
In beds of solid gold.
I dream of color,
to see only black and white and gray
You never dream at all
But waste your eyes away.
You talked of roads
I read, listened and felt
Following your skin,
Wherever your heart went.
Winds cracked my lips
Lipstick had yours beat
My jaws clenched in hunger
Yours gnawed the finest meat.
Days filled your pockets
With my mordant silver tears
And I waved broken at the station
When you left your youthful years.
My final letters
Moving lucid through illusions
And the leash is now broken
Freeing me from all confusion
For the same reason
The sun never bothers with the moon
When Earth's in its reach
From dusk until the lazy noon.
For the same reason
There is north and south in poles
And warm hearts that pump life
Cannot withstand mechanic cold.

Cred ca cele mai mari tragedii ale erei noastre nu iau nastere din sunetul armei, pentru ca un foc ia cu el viata rapid si usor. Ce ne darama structura spiritului, lasandu-ne sub daramaturile unui inteles, sunt cuvintele care nu le spunem. E linistea zdrobitoare in care isi fac cuib indoiala, anxietatea si regretul, fara a mai lasa loc de nimic. Sunt lucruri care nu te omoara, dar se agata de tine perioade lungi de timp precum boli necunoscute ale sufletului. Intr-un fel nu te vindeci niciodata, doar inveti sa traiesti cu ele pana dispar. Asa ca un te urasc sau te iubesc, ma bucur ca te cunosc sau vreau sa mori iti pot imbunatati considerabil viata.

Chlorosis

A trecut ceva timp de cand ne-am cunoscut. Uneori timid, alteori mandru, mi-am inghitit cuvinte care nu le voi mai gasi niciodata. Sincer sa fiu, Mi-ar fi placut sa ne tinem de mana in loc sa incerc sa impung gauri in indoiala care o ai in suflet. Sa te inteleg fara sa vorbim, sau macar sa te ascult fara a te intelege. Sa urlam amandoi de bucurie in loc spunem in soapta ca toate trec si va fi bine intr-o zi. Sa fiu acolo tot timpul, nu doar cand nostalgia ploii ne lipeste de taste sau caldura ne tine in spatele geamurilor. Dar timpul a trecut prea repede ca sa pot avea speranta de a tine macar evidenta zilelor. Tu te-ai pierdut printre fetele primitoare ale prietenilor si eu am facut acelasi lucru. Preocupati de simplul fapt de a fi in viata, am pierdut intelesul multor fraze, am inteles gresit multe gesturi.  Mi-ar fi placut sa fim copii impreuna pana intr-o zi  cand viata ne-ar fi aruncat aleatoriu in directii diferite. Dar astfel de sanse nu primesc decat putini. Si probabil doar cei care merita.
In timp, marea imi va sterge urmele de pe nisip. Poate si pe ale tale. Sau poate vor aparea altele noi in locul alor mele. Dar asta nu mai e grija mea. Intr-un fel nu a fost niciodata. Tot ce pot face acum, e sa sper ca lacurile Constantei iti vor strange sarea din suflet si o vor dilua in marea linistita. Sper Ca vei trai viata ca pe o toamna linistita, departe de frigurile singuratatii sau caldura aglomeratiei inutile. Eu voi iubi iar, iar tu vei face la fel. Vom umbla sub soare ca umbre zambitoare si intr-o zi daca pasii ni se vor opri sub greutatea emotiei ne vom zambi si vom schimba iar replici fara sens. Viata va fi frumoasa, ai sa vezi.

Viata in Patru Acte

Mi-am turnat sufletul intr-un pahar de cristal
L-am varsat de atatea ori
In zile cu furie si nopti lungi de betie
Uneori l-am inghitit pe nerasuflat
L-am privit si am ras usurat.

Intr-un timp era golit
Dar l-am umplut bine
cu promisiuni ce nu le-am putut tine
Pe strazile goale ca un cimitir
mortii zaceau cu mortii
In timp ce pe pamantul meu
Alergau nebuni copii.

L-am mai umplut odata
Pentru vremurile ce-au apus
Pentru gloria zilei ce nu mai vine
Pentru intrebarile fara raspuns...

Ultima oara l-am umplut
si-aproape a dat pe afara
Pentru oamenii ce-au stat
Macar odata-n viata lor in gara.
Cine a-mpartit cu mine
Ore-ntrun compartiment
sau lunecand grabiti pe sine,
Mi-a vazut prin carne si oase,
Mi-a baut din pahar
Si-am zambit sau ne-am strambat
cand a fost dulce sau amar.
Prin piatra dusmanoasa a muntelui
Sedusi de lanurile de secara
Sau pe nisipul de jaratec
In pahare-a fost mereu vara.
Dar a venit o vreme
De cand e frig si ceata
Si ma tem ca-ntro zi
Paharul meu se va sparge de gheata.

Ca orice artist aspirant nu ma pot abtine sa ma intreb ce face munca mea imperfecta, mediocra? Ma uit prin ea cu scarba cu care gunoierii privesc tomberoanele. Imi pare nascuta din mana grabita a unui bolnav de parkinson. Duhneste a inspiratie divina si totusi arata ca un cadavru. Toti oamenii astia care traiesc in capul meu isi gasesc o expresie estropiata pe hartie. Doar reflexii mutilate de undele unei pietre aruncate in lacul primordial al creatiei. Ma vad incapabil de a construi un corp sufletelor ce le-am cunoscut inconstient. E o gaura in cap, un vortex ce inghite orice imagine plauzibila a unei persoane intangibile. Nu pot lega nimic de nimeni. Craniul meu e un salon expozitional unde lumi paralele isi deruleaza neintrerupte existenta. Iar eu doar un martor mut al unei astfel de capodopere introvertite. Asa ca incet adorm...

Regatul de neon II (/alternativa - spoken word)

E un pamant dur in care sa-ti lasi pasii
Daca iti permiti luxul de a nu ingenunchea
Sa privesti democratia cum se intinde
Ca bani ce ii lasi intr-un bar pe undeva.
 Dar de unde sa mai cumperi si speranta?
Cand si la ea sunt cozi interminabile
Si mafioti ca Stefanel, Armani si Versace
Isi tin vasalii analfabeti afara in uniforme.
Profeti versati in taina alcoolismului
Ce ragie a paguba in strazi
De sub masti mutilate de exces
Fac politica lui Pantagruel.
In salopete de metil si incaltari terfelite
Boii orasului trag jugul fara sa intrebe ce si cum
In timp ce vaci in rochii fastuoase
Ignora ochii rosii; plantati in margine de drum.
Si cum sa nu te saturi sa te afirmi sporadic
Printre morile de vant?
Cand singurul vant al schimbarii
Vine de la niste animale mari din fund?

Izolat in insule de ratiune, comunici cu ai tai
Prin mesaje ce zac plutind in sticle
Filtrat-n digurile fara temei.
Si suntem sfartecati de vii, de hienele arogantei
Confundand perfectiunea ingerului din oglinda
Cu figura desfigurata din spatele sperantei.
Si lumea se zbate si se schimba
Ca rama de pe jaratecul lui Cioran
Si nu lasam nimic in urma
Decat amintiri trase-n unde spre neant.

E pacat cum somnul indus de sarlatani
Paveaza drumul unui despotism spiritual
In care un ecran taie in carne vie
Tot ce tie ti-a fost vreodata drag.
Si nu trebuie sa mor sa vad lumina
Si nu primesc facturi pentru nici o paradigma
In schimb tu-mi pari adancit in groapa
Iar cuvintele-mi sunt groteasca enigma.

Dissection

Dissect this heart of mine

 Leave it without suture

And pour inside in plenty

Honey, mercury and sulfur. 

Remove the metastatic apathy

 That you had me infected

And the heavy flowing boredom 

That keeps me in my home protected.

I stand ashamed and willing 

To sacrifice you 

On the altar of my ego. 

As autumn's loving, cold embrace 

Has laid to rest 

So many seagulls.

Yet you're brave enough to stay alive

And I, no god to take away your love

So I'll practice my smile in the mirror

Until the day my soul will find another home .

Nephilim

Move through space,
Through grace, through dreams
Tarnished blood by salt
In waves of tears.

Wounds never bleed
Just grin beneath the purple skin.
And you're reluctant to let anyone in
Like meat needles hiding heroin.
But we're calm and noble
And avert frustration
Like intoxicated gods of warmth
That seer across your nation.
We see the bite marks
On your weary heart
Of venom darkened tissue
Or of lack of human counterpart.
Yet be careful, stranded soul
The righteous die fast
In this world of pigs and whores

So we wait in silence
Writing sonets on your walls
Patiently making trails around them
Until the day, one cracks or falls.

Y

I've fallen into a hypnotic sleep 

While hourglasses counted

Our latest weeks 

Since I met you,

Humanity has lost its speech

So I found myself deaf to world

But you whisper has my deafness breached. 

I hang on every word you say

And every word has got me beat

And it's your sincere laughter 

That melts my tattoos in the heat. 

You seem to have more senses

To know more than books can teach

And it's such an amazing wonder 

To have you within my reach. 

I've cut my wings and buried them into the ground

And from feathers made you shoes

So hand in hand we'd roam the land.

I crushed my bones and built a boat 

And from my hardened skin some sails 

So we'd both be sailing around the world.

And if the sun will prove out cruel

I'll wear my nails to the bone

To build you a city in the shade 

More glorious than Rome. 

 In a world where I don't care 

About most people I know

Consider the value this places on love. 

I poured out everything 

That I crammed within my chest

You can chose to believe me 

Or pick the lies that you like best. 

Regatul de neon (Spoken word)

Închipuie-ţi mâna stângă patată de un bandaj negru.
O stigmata pe podul palmei ca un doliu discret
Doliu pentru o mână mâncată de handicap.
O mână ce nu poate suporta presiunea
De a toci cărbune sau a vărsa vreo lacrimă de cerneală.
Imaginează-ţi pantaloni de smoală rece
coboarand răbdători pe picioare până aproape de praful străzii .
Piele albastră, moartă, trăgând dintr-o parte în alta necazurile proprie-ţi pieli.

Un abator de tutun satiaza setea de sacrificiu a unui zeu nedescoperit;
lângă el, călăul cu stomac de gaz aşteaptă răbdător din buzunar.
Din alt buzunar, iederă albă de plastic se căţăra până la urechi
Şopteşte ritmuri hipnotice şi tobe antice de război.
Muzica de sfârşit, pe care trupul tău valsează în noapte.
Închipuie-ţi muzica scrisă de sufletul tău cântată de voci străine.
Picioare mecanice lasă în urmă umbrele blocurilor
Plutirea ta prin regatul de neon e neîntreruptă.
În depărtare, câini turbaţi răcnesc la lună.

Miros de carne arsă, ketchup şi maioneză,
Strigă din clădiri luminoase ce adăpostesc vulturii infometaţi.
Secunde de neatenţie sculptează în degetele tale,
Capodopere invizibile de carbon şi nicotină.
Ochi de un negru sticlos privesc scârbiţi
În timp ce gândacii nopţii aleargă după animalele oraşului.
Prostituate împart cu un aer de sărbătoare, seminţe şi cola
Iar peştii privesc reci de după colţurile blocurilor.
Cocioabe transparente adăpostesc poeţi, pictori, mecanici, şoferi sau marinari
Toţi fredonând semiconstienti de sub valurile de etil,
Un imn straniu al resemnării.

Luminile CET-ului veghează furioase prin pătura de fum,
Far al unui tiran ce vrea să aducă vase străine în maxilarul stâncilor.
Magazinele închise dorm sub obloane metalice
Iar paznici buhăiţi jefuiesc non-stopuri de bidoane de bere.
Prin cartiere, alei întunecate se întind
Pavate cu cretă şi miorlăit de pisică.
O lună mâncată de caria eclipsei
Toarnă liniştea peste oraş.
E rai luminos de faruri, becuri şi reclame
Ce tânjesc să umple golul lăsat
De lipsa unei industriii emoţionale.

Constanţa e un organism îmbuteliat
În travaliul sărăciei.
Profeţii săi, închişi în colivii de aur,
Sau gonind din măruntaiele a herghelii topite în metal şi cauciuc.
Din canale, troglodiţi se strecoară cu oasele moi
Precum bureţi plini de aurolac şi prenandez.
Noaptea îşi iubeşte toţi fii:
Îngerii cu feţe murdare, copiii buimăciţi de greutatea fumului
Taximetriştii ce-abia îşi stăpânesc erecţia
Auzind clinchetul monedei.
Nu e păcat în noapte. Nimeni nu moare
ŞI nimeni nu merge în iad.
Pur şi simplu merge.
Mirosul de motorină îmbie vagabonzii oraşului
că o cafea otrăvită
Lukoil, Omv, Petrom, brutării parfumate
pentru nevoile lor.

Din mahala, mulţimea creştină ridica rugăciuni
printre sugituri de frică către apostoli beţi ai durerii.
Iar tu, îţi priveşti în lanţurile milei
Regatul de neon.

On coming from a broken home

And so my life has been guided
All the love I needed was provided
And through my mothers sacrifices I saw where her life went
To give more than birth to me, but life to me
And this ain't one of the clichés about women being strong
Cause hell if you're weak, you're gone
But life courage determined to do more than just survive
And too many homes have a missing woman or man
Without the feeling of missing love
Maybe they are homes that are hurt
But they are no real lives that hurt without reach
But not broken
Unless the homes of soldiers; stationed overseas
Or lost in battles or broken
Unless the homes of firemen, policemen, construction workers,
seamen, railroad men, truckers, pilots
Who lost their lives; but not what their lives stood for...
Because men die, men lose, they are lost and they leave
And so do women ...
I came from what they called "a broken home"
But they ever really called it "a house"
They would have known how wrong they were
We were working on our lives and our homes
Dealing with what we had, not what we didn't have
My life has been guided by women
But because of them; I am the man.
God bless you mama; and thank you.


- Gil Scott Heron-

La portile orasului de iridiu

Septembrie e o luna atat de stranie. Probabil la inceputul timpului a fost om, o fata care a iubit atat de mult misterul incat ea insusi a devenit unul. In orasul de sticla, unde marea saruta lacom pamantul, aceasta luna isi trimite fii cei mai iubiti sa se strecoare printre blocuri de piatra si oameni. Soarele si vantul. Unul imbratiseaza patimas ca un iubit vechi iar celalat mangaie ranile rosii precum un parinte. Plajile inguste sunt decorate de fructele carnii lenese ale unui pom batran de milenii. Caini salbaticiti de abandon privesc pierduti marea cu resemnarea unui batran pe patul de moarte. pescarusi plutesc neinteresati printre sufletele inchise in stadilopozi ale constantenilor. Din larg, herghelii de cai din vata gonesc nebun dar se pierd sub valul apei fara a indrazni sa atinga uscatul. Din ruinele unor barci, pescari momesc zeul ocean pentru a-i atrage favorurile. Infruntand apa din spatele nisipului, giganti de beton colorat pazesc paralizati marea si ai senzatia ca nici tusea bolnava a pamantului nu-i poate face sa priveasca in laturi. Din pantecele acestor uriasi, fantome rosiatice privesc melancolic, cu una din maini mereu fumegand. In bataie soarelui, din casute metalice, umbre stravezii survoleaza plaja. Ici-colo, ciuperci uriase de stuf si plastic isi tin companie precum ramasite ale unui trib african cucerit de civilizatie. In orele racoroase ale toamnei, natura pare impacata cu creatia ei de aici. Iar creatia ii zambeste in uitare din acest iad linistit.


Nu  e scancetul metalic
Nici scrasnitul dintilor de beton
Ce musca fata pamantului
Sub indrumarea vreunui om.
 Nici linistea depresiva
Ce ne-acopera cu val de mort
Nici natura obedienta
A macaralelor din port.


Ce-i da viata unui oras
Din pantece in mahala
E urletul surd al sufletelor
Ce-i imping rapid viata.

Unde natura isi lasa aprenta
Orasul pare un muzeu
SI vietatile se joaca
Precum pisicile din vechiul coloseu.

Aici, animalele-si masoara viata
-n fluxul cailor de spuma
Iar oamenii-si masoara anii
Printre gingiile de guma.

In oceanul cosmic al timpului
Acesti naufragiati efemeri
Pastreaza in urma ochiilor
Cristalele unei mari dureri.

Unde hainele nu o sufoca
Sa poti simti pe piele
Cum prietenia lui Ra si Eol
Iti ridica ale sufletului vele.

Soldatii din tesut si oase,
Sunt cei ce pulseaza viata in oras.
Nu arterele-i coagulate
Ce conduc doar fum si praf.

Calvarul saracilor nu se incheie niciodata

Blocaj/e

E posibil oare ca arcadele si coloanele pe care statuia vie a mintii mele zacea, sa se fi prabusit cu ceva timp in urma, fara stiinta mea? Ma trezesc si adorm zilnic in tremurul nervos al degetelor ce sugruma un creion in fata unei coli mereu albe. Acest travaliu perpetuu al unui creier fortat sa coordoneze un corp privat de sens ma oboseste ca pe un animal ce trage la jug. Ma simt ca un mecanic de tren satul de munca ce se joaca cu macazurile aruncandu-mi gandurile de pe sine. E o senzatie tare proasta si nelinistitoare. SImt ca e un rift intre mine si lume ce se adanceste cu fiecare pas facut in afara casei, cu fiecare nota ce se catara pe gat tarandu-se in timpane. Pe scurt, nu pot scrie. Nimic relevant cel putin. E ca si cum pana ieri am fost un cantaret de opera iar astazi de dimineata destinul mi-a pus aracet in paharul de lapte. Nu gasesc scop in nimic si incerc pe cat posibil sa nu sochez pe nimeni cu interiorul meu mai artificial decat un bord de dacie. Nu ma pot mobiliza sa fac nimic. Poate e sevrajul fericirii ce incet isi sterge urmele din organism plecand odata cu vara, lasand in urma doar nevoia. In dementa fiilor favoriti ai titanului Timp; Iunie, Iulie si August, pana si ochii se dilata si se contracta sub ritmul frenetic al muzicii. Pielea e ceva mai moale sub mangaierea soarelui iar parul respira zgomotos infruntand vantul. Dar toate astea-mi sunt straine acum. Sunt fortat sa particip pasiv in derularea vietii mele. Poate problema mea e ceva mai mare decat o simpla pana de inspiratie. Poate e viata mea cea care are nevoie de un scop ceva mai nobil decat a-mi mentine temperatura constanta. Uneori privesc drept solutie oamenii care traiesc in mizerie, printre sticle sparte si mucegai umflat de apa. Cu gandaci, cu sobolani, cu creaturi pe care lumea le-a fortat sa zaca in izolare; in case intunecate precum antice gropi de gunoi, pavate cu mancare putrezita si obiecte ce nu-si au rostul acolo. Poate in imbratisarea paturilor roase de molii, prinzand delirul sub gene voi zambi iar,  caci el mi-e prieten vechi. In perioadele astea de timp in care ma simt ca sacul de box al unei sorti ce zdrobeste cu tot ce are din primul pana in ultimul moment, observ cu amaraciune ca nici abandonul meu umil nu opreste seria de lovituri. Si acum ce e de facut? Absolut nimic.Nu am nici un drept asupra nimanui si nici nu voi smulge vreunul cu forta de la cineva vreodata.
Intr-una din zilele astea ma voi trezi iar dimineata si in pahar va fi lapte din nou iar flacara nemiloasa a timpului va arde in timp orice urma de a mea din foaia asta.



Neintitulat

Ma dispera gustul statut
De imaginatie frivola
Si aroma fermentata
A unui spirit adancit in coma.

Ma dezgusta cuvantul
Precum un om cu limba usoara
Si randurile arogante
Ce goale-n fata mea se desfasoara.

Ma impinge furia
Sa tai linii de carbune
Si sa-ngrop cuvinte
In albe gropi comune.

Ma invinge teama
De nebuni ce vin lipsiti de ganduri.
Ce mi-au rapit deja regina
Adancindu-mi regele-ntre scanduri.

Dar ma linisteste soapta calda
A orasului mangaiat de mare
Si ma intind usor spre somnul
Ce de milenii in grija ne are.

Vesti proaste

Scop. Asta e cuvantul sub limbile fiecaruia dintre noi. Orice "de ce? Cum? Unde? Cand?" isi trage seva din acest simbol al existentei noastre. Unii construim scopuri, altii urmam unele deja existente. Fiecare incearca sa dea un contur vietii sale cum stie mai bine. Fie ca iti invalui timpul in confuzia spontana a haosului sau urmaresti meticulos o ordine prestabilita, fiecare din noi cauta sa inchida ochii la sfarsit cu zambetul pe buze. Cu toate astea, in absenta unei ordini universale incontestabile, alergam ca descreieratii prin ziua necrutatoare si ne pierdem intoxicati in noaptea moale de cauciuc.  De regula nu sunt o persoana superstitioasa, fiind mereu sclavul rationalismului cinic. Totusi, pus in fata perspectivei unei morti premature sunt fortat sa iau in considerare orice aliniament ideologic. Daca exista un destin implacabil nu ma pot abtine sa ma gandesc ca situatia mea ar cam fi materializarea lui. Dar sa nu ne pierdem. 

Astazi de dimineata a fost pentru prima oara in mult timp cand mi-am amintit ce am visat. 

M-am trezit intr-o lumina calda si am incercat sa deschid ochii. O durere usoara imi mangie ochii in timp ce pleoapele mi se despart lenes precum doi indragostiti dintr-o imbratisare. Un fir subtire de sange alearga pe obraz din coltul ochilor ce imi pareau doua rani deschise. Mi-am simtit corpul greu sub o rafala de trei focuri de tuse. In timp ce priveam in jur, am vazut un tomberon micut in care stateau imbratisate servetele in haine sangerii. Cuprins de nelinistea camerei albe primul gand care m-a lovit a fost ca am murit. Dar nu eram singur. Nu era nici un corp in patul din care m-am ridicat.  Si in plus mortii nu sangereaza. Eram intr-un spital. Pe pereti, umbre de igrasie pareau ca aluneca incet cand imi intorceam privirea. Ramele ferestrelor pareau niste batrani mancati de cariile timpului asteptand rabdatori ultima suflare. In vaza de pe noptiera, un buchet de trandafiri albi zacea ofilit precum sotia unui marinar ce valurile nu i l-au mai adus inapoi. Printre picioarele patului doi gandaci alearga frenetic precum doi catelusi ce se joaca printre picioarele mamei lor. Dupa un timp mi-am simtit narile impunse usor de un parfum acid de urina. Batranul din patul de alaturi, intalnindu-mi privirea si-a rotit rusinat ochii cu amarul unui condamnat la moarte la executia caruia asista prorii copii. M-am apropiat iar de patul meu si am privit in gol la fisa spanzurata de grinda metalica. Tremurand de emotie in timp ce degetele mi se intindeau electrizate spre hartia ascunsa in scutul de plastic. Acolo, fugind de cuvantul diagnostic batut parca in piatra, statea scris Cancer precum o sentinta finala. M-am asezat incet pe marginea patului si cotrobait prin sertar dupa orice de scris. Printre zeci de foi gasesc intr-un final ceva. E creionul meu verde nr.2. Un zambet crapat imi strange buzele vazand ca era doar un chistoc tocit si varful sau e rupt. O voce fluida ca insulina isi lasa ecoul pe peretii craniului meu : "Domnu' Nitu, e timpul." Ma ridic incet si o urmez calm pe holul spitalului. In spatele meu, pe ritmul unor instrumente slabite de boala aud soapte calde ce aduc o incurajare anonima in suflet. Imi da un sentiment straniu  precum o chemare melodica din partea unui necunoscut catre un suflet in genunchi. 

And there will come a time, you'll see, with no more tears.
And love will not break your heart, but dismiss your fears.
Get over your hill and see what you find there,
With grace in your heart and flowers in your hair.

Si am inchis ochii. 

Astazi am deschis ochii in lumina palida a diminetii. Mi-am tarat pasii un pic prin casa si am plecat spre medicul O.R.L cu un zgomot surd in urechi. Acolo, o voce rece si indiferenta mi-a spus dupa o pauza scurta "Nu stiu cum sa-ti spun dar cred ca ai cancer laringian. Vino neaparat pentru analize sa vedem in ce stare e si ce putem face...". Restul discutiei a fost doar o insirare de silabe vagi care conturau speranta gratuita ce fiecare medic o ofera unui pacient terminal. Si asta a fost tot. Asta a fost ziua in care fantana din care scoteam apa vietii mi-a intors galeata aproape goala.

Cred ca cel mai mult imi vor lipsi lucrurile nefacute si persoanele cu care nu le-am facut. Dar asta e viata, un carusel dement in care nu stii in ce moment ti se termina cursa. Pe unii ii vezi cum coboara, dar nu-ti poate fi cu adevarat mila de ei cat timp cat rotile tale inca scrasnesc violent. Dar sunt si multi care stau pe gard sa urce iar timpul nu asteapta pe nimeni. A fost o calatorie placuta. Ne vedem pe partea cealalta. 

Control medical

                Ce loc ciudat e pamantul asta. Am tot ce imi trebuie sa fiu maret dar calc singur in minele mediocritatii. Muzica planetei imi poate face oricand o dializa spirituala, dar simt doar cheaguri crescand sub piele in timp ce ascult propaganda calailor nostrii. Imi simt suflarea grea de la cianidul pe care plamani prosti il varsa in aer. Ochii imi concentreaza ura ca o lupa pe figuri ce par sa nu inteleaga nimic din viata asta. Veritabile animale care fac poteci pana la alimentari si umplu gunoaie cu fiinta lor. Imi simt inima ca un tun care arunca proiectile de ura peste altele care zac si saliveaza sange in piepturi goale. Pana si sufletul imi sopteste scarbit in ureche ca nu au nici o scapare. Ii privesc cu mintile lor adancite in saci de dormit de smoala precum fluturi ce au murit inainte sa iasa din cocon. Uneori as vrea sa injunghii in ele cu sabia mea de carbune, gauri prin care sa intre lumina. Dar ar fi inutil. Creionul meu e mai bun in a tatua idealuri pe abisurile albe de hartie decat in a deschide drumuri unor oi ce iubesc compania lupilor. E isteric de haios cum schimbarea vine mereu precum o boala. Asteapta rabdatoare, consuma, se multiplica fara ca cineva din exterior sa ii observe miscarea subversiva. E ca o mare care musca in fiecare an din uscat, asteptand sa inece toata mizeria lui intr-o zi. E acelasi arhetip peste tot. Mai putin aici. In locul asta, cretinitatea a suferit mutatii. Si-a cultivat un metabolism cu care respinge vehement orice asalt al ratiunii. Sub coma spirituala in zodia caruia zace orasul, imi vad "cenusa materiei" atrofiindu-se. Nici nu mai simt convulsiile revoltei. Pur si simplu imi vad fiinta submersata in cazanul de aur al artei. Imi torn pe piele ideile nobile ale cartilor, si-mi pun lentilele contactului cu picturi. Sorb lacom muzica unor sfinti ce mangaie clape si chitari si memorez psalmurile nostalgiei lor. Ce altceva poti face pe pamantul unde gasesti profetii neamului ingramaditi in buzunare burdusite zambind fals din spatele unei pelicule de plastic?
E greu sa-ti vezi cedand, pe rand, fiecare simt, sub tirania majoritatii. In timp gatul nu va mai urla la somnambuli ce n-au cunoscut trezirea. Degetele vor elibera pixul din inclestarea ce-l stoarce de idei iar incruntarea de milenii se va topi intr-un zambet tampit.
Uneori, impinse de trecerea timpului, imi simt incheieturile cedand sub greutatea scutului ce nu-mi permit sa-l las din mana. Ingropat in laturi, am impresia ca treptat corpul meu mimeaza forma porcilor cu care ne luptam. Probabil e doar o problema de timp pana ma voi aseza obosit jos asteptand taierea.

I'm a cat

Inca o noapte in care fac poteci pe fata trasa a orasului mort. Uneori ma bucura sa vad ca sufletul meu nu e singurul care nu mai respira. Masini se intrec grabite spre garaje ca oameni satui de viata. Greieri tes plase cu cantece de milenii, prinzandu-mi gandurile in ele. Nu aud decat ecourile cuvintelor in cavitatea dintre coaste. Pe drum, o pisica se joaca singura cu un pachet gol de tigari, in intuneric. Se opreste o secunda si se uita lung apoi lasa hartia in voia sortii si pleaca. Se pierde elegant intr-un vals, printre spini, chistoace si frunze uscate. Probabil nu o sa o mai vad vreodata. Poate nici nu a fost acolo. Imi tarasc picioarele inapoi spre casa. Imi intind capul pe perna in timp ce caini isi varsa turbarea pe luna. Adorm usor...

Nu te ruga pentru iertare. Roaga-te pentru inspiratie!

Oameni. Niste statui de aur acoperite de groase paturi de praf. Din fericire avem arta. Ploaia care indepateaza pelicula opaca de uratenie a omenirii. Poate vrei sa ma contrazici. Poate consideri ca sentimentele sunt solventul de conservare al umanitatii, in sensul spiritual al cuvantului. Dar nu e nici pe departe adevarat. Am vazut oameni desfigurati de gelozie, am vazut fetele scurse ale unora inecati in depresie, am privit neimpresionat cum titani ai rasei au fost ingenuncheati de ridicol si indivizi cu mandrie divina s-au tarat prin noroi cu porcii.
Poate ai obsevat intamplator ca nici un artist nu e cu desavarsire urat in sensul ca poate avea un handicap fizic, poate chiar mai multe, poate fi un cretin notoriu sau o persoana care al carui caracter e dulce ca mirosul de formol. Intr-un final privind produsul mintii lui nu te poti abtine sa fii absorbit de ce zace in santurile cenusii ale mintii sale. Uneori ma simt furat pe nesimtite de invidie si orice defect al lui e amplificat sub lentila convexa a frustrarii. Asta pana in punctul cand atingi, asculti, citesti. Avand contactul brutal cu o sclipire oricat de fada de geniu ai senzatia ca aceasta sterge ca un burete orice ai dispretuit vreodata in persoana respectiva. Chiar daca doar pentru cateva minute. Nimic din ce stiu eu nu ii poate oferi unei persoane iertare subita pentru imperfectiunile pe care le are. Astfel, indivizi care au trait in concubinaj cu viciul apar in fata multimilor drept sfinti ai frumosului. In orice alta circumstanta acesti oameni ar fi purtat crucea grea a stigmatizarii (betiv, boschetar, curvar, drogat, afemeiat etc)
Fie asta, fie arta e doar o mantie pupurie purtata de un cocosat hidos. Poate artistul nu e decat un monstru care zace in umbra parfumului palpabil al artei sale. Un iluzionist care sta in spatele unei oglinzi, lasandu-te prada propriului tau ego, in timp ce tu ii aplauzi cu convingere grandoarea. Asta nu vom sti niciodata pentru ca omul in esenta e ca un cantar mecanic, orice graunte de praf ii poate tulbura judecata. Acum revenind la artisti, nu ma pot abtine sa nu observ setea cu care devoram potentialul. Potential pe care il vedem in altii desigur. Vorbesc de "artisti de buzunar" daca ne putem numi asa. Oameni ca mine, ca tine pe care viata sau salbaticia tineretii i-a tinut departe de haosul faimei. Din oameni pe care ii cunosti devin un fel de profeti de ghetou iar mainile lor unelte ale supranaturalului mizerabil. Oameni care prin delirul lor necontrolat te fac sa realizezi ca traiesti viata ca pe un part time job, majoritatea timpului nefiind acolo unde trebuie...
si soarta face ca neatentia/nepriceperea mea sa lase pe mana uitarii restul acestui text; si asa reprodus dintr-o memorie roasa de moliile vietii. Scuzele mele

Era Soarelui

In timp ce pixul imi danseaza pe foae sunt blocat intr-un purgatoriu de liniste. Am muncit colosal pentru a avea orele astea de claritate departe de cei pe care ii iubesc sau cei care ma urasc, dar am ajuns si aici. E ciudat cum iti gasesti insule de pace in cele mai stranii locuri. Uneori cred ca acel "taedium-vitae" ce a ajuns sa-mi fie parte din mine la fel de bine ca o mana sau un picior s-a datorat in (mare) parte betiei narcotice in care am zacut in ultimul timp. Fie asta, fie m-am nascut mizerabil iar euforia acestei perioade mi-a dezgropat optimismul. in orice caz, e bine sa ai un alibi. cu toate astea, timpul e la fel de necrutator, dar in lumina palida a unui soare nevazut, ploaia aduce de data asta speranta. Uite un cuvant pe care nu l-am folosit de mult fara sa-l jignesc. E suparator cum obisnuim sa ne tragem nefericirea prin viata ca pe un cal mort lasand urme adanci prin drumul si asa incert al existentei noastre colective.
In fine, daca vrei sa aflii ceva concret despre mine iti pot spune ca mi-am pierdut un pic din privirea derizorie cu care te obisnuisem in unele nopti. Parul mi-e un pic mai lung dar fara sa ascunda dragalasenia figurii mele de copil (sau cel putin asa mi se spune). Talie mi-e mai ingusta pentru ca ore grele de munca mi-au ciupit din greutate. De ceva timp mi se spune ca limba mea si-a mai pierdut din usturimea cu care isi arunca de regula cuvintele. Asta ma bucura chiar daca ma gandesc ca o parte considerabila din mine a fost aruncata cu piatra de gat in ape. Uneori am senzatia ca dusurile lungi sub privirea prietenoasa a soarelui mi-au mai spalat din scarba pe care am avut-o pentru oameni dar mai ales pentru mine. Cred ca mereu i-am iubit intr-un fel sau altul doar ca stilul meu stangaci de viata nu a stiut sa reflecte asta. Ce mult ma bucura pretextul nostim pentru care inca ma mai pot agata de amintirea ta. Aceste mici scrisori la care degetele tremura in nerabdare precum acul unui poligraf.
Ma gandesc ca avem atat de multe de invatat si atat de multe alegeri de facut pentru a ne ameliora durerea unor vise pierdute sau sparte. Desi par neinsemnate, lucrurile astea vin uneori drept adevarate cadouri din partea vietii. IN lumina ultimelor evenimente ma simt ca un Adam ce a omorat sarpele lasand merele in voia sortii. Nu ma intelege gresit, nu mi-am pierdut setea insatiabila de cunoastere, ci doar metodele. Nu mai sunt suporterul excentric al nebuniei si desi am ramas in relatii bune, pot spune cu zambetul pe buze ca sunt sub o noua conducere. Inca nu stiu daca mi-am pastrat sarmul dement, pentru ca natura e mereu amabila chiar cand nu are motiv.
Revenind, acum imi plec capul in fata unui alt zeu. Cel al dragostei, indiferent sub ce nume se ascunde. Ca e Afrodita, venus, Hathor, Iisus, Paul, Anca, Beti, Angel, Alex, Cristina, Manuela, Irina, Imra, Iulia, Mirona, Seydar, Ana, Silvia, Bobby, Andreea, Jamie, Andrei, Livia, Lili, Otilia, Oana, Robert sau alte entitati ce le impart numele si caldura spiritului. Aceea simtire vie ca celulele corpurilor noastre ce nu se observa decat in noptile parfumate de ale vietii. Eu zic ca am aici destui zei si adoratie cat sa pornesc o religie. Acesti oameni care prin lucurile care le-au indurat si la care m-au supus isi merita din plin titlul. Existenta noastra e o bataie de inima ce isi arunca ecoul in eternitate, unde orice gest ne tine mai aproape si orice greseala ne pastreaza mai bine in albumele memoriei. Dar tu? Tu la ce zei te mai inchini zilele astea? Cu drag, Marius Cristian

A dear friend

Sub luna verii
Alearga o fiinta ciudata
In zodia nepasarii
Cu muzica se-mbata

Si calca bland pamantul
Si nisipu-i face cale
Are mereu avantul
Cand isi pierde trupu-n mare

In scartait de roti
Sau plutind deasupra vantului
Delicat sau tropaind
Vine 'naintea cuvantului.

Cu piele ei creola
Si purtarea ei nebuna
E iubita in mod egal
Si de soare si de luna.

Iar noi vechi prieteni,
Ce gravitam pe-ai ei orbita
Suntem pierduti in universu-i
Ce se naruie intr-o clipita.

Exp III

Carbune-n lemn de tei
Cu minunata mireasma;
Umbla printre noi,
Suflete de pucioasa.

Si stai la umbra increderii
Nevrand pe veci sa pleci;
Stiind ca-n soarele vietii,
Sigur o sa pieri.

Dar cand inchizi linistit ochii,
sub presiunea somnului fara cuvant;
Carbunele-ti arde carnea
Pucioasa te trage-n pamant.

Nu-ti incredinta somnul
In soapte frumos parfumate
Ci taie intai scoarta
si vezi ce zace-n spate.

Exp II

Vezi,
Si eu am avut un vis
Am vrut sa ma desprind
Sa m-arcuiesc sa fac un salt.

Cel mai greu mi-era primul pas
Ma dureau si gleznele
Din zilele cand am zacut in praf.

Tu treceai pe sub salcii
Dand la o parte cu mana
Fisuri stralucitoare de lumina
Ce printre frunze le arunca luna.

De aceea te-am ajuns din urma
Impodobind tacerea dintre noi
Cu vorbe intamplatoare
Cautandu-ti zambetul vioi

Neintitulat

Eram pe-atunci pe tarmul vietii-amare
Ce neatinsa nu se-ntindea-nainte;
Ca marea infiorata si fierbinte,

Ca cerul limpede pierdut de-o boare
Credeam pe atunci in vise fara tinte

Si azi, de nesfarsitul mistic,
In care te-am vazut, mi-e mintea plina
Si azi revad cum fata ta senina

Luase tot al noptii intuneric
Si toata calda stelelor lumina.

Eu nu am cunoscut decat frumosul
Si-atunci am ingenuncheat din suflet tie

Si ziua sub oceanica tarie
Si noaptea cand sclipeste abisul
Adanc, de-albastra stelelor faclie.

De-atunci eu am plecat departe
Nemarginita-mi este calda-ti amintire.
Caci am sorbit prin simturi si simtire
Eternitatea, in cea mai dulce fericire.

De atunci am gustat, gandindu-ma la tine
Tristetea framantata si amara
A singuratecilor nopti de vara

Si am trezit suspine de odinioara
Ce toata viata noastra ne-o infioara.

I live in nature

Existenta e o padure unde cresti pe langa copaci strambi sau fara frunze. E chinul radacinilor tale de a ajunge la altele care tin arbori frumosi si verzi. E visul neintrerupt de a fi in mijlocul unei livezi unde ti se ofera fructe proaspete si vant prietenos in loc de spini si uscaturi. O viata unde simturile se imbata cu mirosuri nicidecum cu fum si borhot. Un loc unde ramurile tale ascund stelele, departe de frica toporului. Un loc unde toti avem aceeasi inaltime si nimeni nu umbreste pe nimeni. Un loc unde ploaia nu ii mangie doar pe unii si ii lasa pe ceilalti sa se usuce incet.
Cautam toti acel pamant moale ce nu iti sufoca radacinile pastrandu-te in acelasi loc vieti intregi. Orice inspirat aduce in noi speranta. Orice respirat ne-o fura. Sufocati de idealuri de maretie nu realizam ca de fapt suntem doar frunze in voia vantului. Cand vom sti asta, libertatea noastra va fi nemarginita. Vom pluti pe nori de vata sau in tornade de praf. In dansuri nebune vom imbratisa lumea asa cum ne-a fost mereu frica sa o facem. In lumina becurilor chioare, pe strazi launtrice unde lumina lunii si bezna orasului isi fac escapadele. Vom face baie in sticlele sparte si ne vom inveli in tutun in noptile reci. Livezile noastre cu vise vor fi doar amintiri vagi in bucuria noastra intoxicanta. Dar nu suntem liberi. Si unii din noi nu vor fi niciodata. Suntem arbori inrobiti, cu toata viata inainte, incerta cum e ea. Dar avem timp pentru toate? Astazi suntem verzi. Vom fi oare si maine?

...

Life. Pretty amazing huh? Even out there, in the dirt. Hungry, drunk and high. Hungry for rest, drunk on music and high on happiness, stumbling your way through disapproving looks and moronic laughs. Those moments of awe in which love, friendship, loyalty, everything you thought lost in people, melts into one ecstatic smile. There is no time, no space. Just laughs, hugs and loud voices screaming with joy. For a few hours we were only a handful of souls entwined in unjustified madness. Maybe it was the hypnotic visage of the fair. Maybe the carnival was in our spirits that yearned for some sweet release. That I will never know. But what I will never forget is what we have seen and felt that night. Together we lunged into hell like cliff divers and then flew like doped angels into the heart of the night sky. Again and again and again. Our bodies were dried of sadness, and oiled in the liquid of forgetfullness. We floated like rock'n'roll ghosts among the animals of our era. We slowly dissolved in the primordial soup of cosmos. Our laughs echoed through galaxies and our joy spread like ripples of an atom bomb. The blind laughed as their shadow engulfed them and dragged them into the ground. All around us those people killing time in the fair didn't know that actually TIME was killing them.

Delirul

Adevarul e ca uneori ai senzatia ca treci prin viata ca un colos de piatra. Nimic nu te tine in loc, nici macar nu iti intarzie dansul dement printre ani. Ca un nebun care alearga descult printr-o campie interminabila. Ma simt uneori furat din patul meu, dinauntrul coastelor mele in zile in care am impresia ca traiesc doar un lung delir. Sunt nopti in care am urlat cu haita mea turbata la becuri ce-si aruncau lumina aroganta peste noi. Am tanjit dupa multe lucruri si m-am tarat infometat in urma lor. M-am strecurat printre siluete stranii incercand sa le observ, sa le inteleg...sa le invat. Dar ochii mei vad doar culori iar urechile mele aud doar muzica cristalina a unor cuvinte. E un zid imens de carne si os ce apara adevaratul om. Omul la care nimeni nu ajunge niciodata. In cel mai bun caz sunt doar gauri in el si ne multumim a trage cu ochiul prin ele,cu pretentia proasta ca am vazut tot ce era inauntru. Sincer sa fiu, am renuntat sa mai gasesc algoritmurile pierdute ale omenirii. Justificari pentru actiuni de care si animale ar cadea zdrobite de constiinta. De aceea am zis ca o sa implic cat mai putini oameni in setea mea salbatica de viata. Cei ce te vor in preajma lor te gasesc. Dincolo de telefoane, de calculatoare, faxuri, porumbei mesageri sau mai stiu eu ce.
Am auzit vocile inflacarate ale lumii dar ma gasesti mereu in bratele unei linistei reci. Am decis sa dansez ca un dement in ploaie in loc sa astept sa iasa soarele.

Untitled 3

E rau sa sparg sampania
De peretele unei nostalgii?
Cand vasul botezat
Nu-mi viziteaza portul inimii?

Si simt ca sorti conspira...
cand roua diminetii,
Durerea viselor o alina

Si stiu ca omu-i doar o insecta
Dar sub cerurile-mi de pietris
Mereu imi pari perfecta.

M-am Pierdut...si sunt satul de fuga
Precum un animal turbat
Ce sangereaza-n umbra.

Pastrez amintirile in cicatrici,
in plicuri de piele
Ce se deschid cand le atingi.

Imi tin mesaju-n sticla
Departe de valuri
Naufragiat 'n-ntrun ocean de frica.

Si de-ti vei intoarce velele vreodata
In directia mea,
Eu voi fi pe malul marii
Asteptand venirea ta.

Untitled

Tonight we dress in suits
Tonight we roam the streets
Like civilized werewolves.

We’ll drain the night of its perfume
We’ll drown our memories of youth
Like time machines; we’ll wither through.

They’ll burn our trails
They’ll thrash our tombs
Like vandals they’ll come; pour salt on our wounds.

The earth will shelter
The sky will weep
The sea take us into the soothing deep.

Untitled

Untitled

Through the marshes of life,

As stretched as they were,

I built myself a highway

I drove, without taking turns.

I ran like a lunatic;

I didn’t stop

 to speak to my sullen heart.

Until one day, until it ran away

Oh how I missed m heart,

like I miss the smell of May.

Years went by, youth flew away,

Until one July, she came back again.

Her body all a sore, her wounds gushed dreams

She told me:

Oh dearest! There’s so much to be seen!

The hourglass has been cruel

All the time I trapped myself inside of you.

I don’t care now If I live or die

Cos’ through my friends I lived a thousand lives.

While  locked within your chest,

Cowardice tucked me in, each night in bed.

But since I haven’t been around

I touched the skies, I bit the ground,

I drank the wines of paradise,

I celebrated my demise,

I lay with hearts

under the starry skies.

We flew across this pretty world

We wore our scars, we took our oaths.

But you, dearest, still are here,

And the years have not steered you clear.

You cling to knowledge, not to life

You run races that are not yours, nor mine.

While I roamed the land with madness and glee

You yearned for jobs, cars and degrees.

Oblivious, Looking life through a keyhole

While we were out in ecstasy and awe.

We loved and laughed and marveled

Drew life from herbs and arts and lovers

We stole from hogs

and laughed at dogs.

 Foxes played violin

Oh how I lived in awe and sin!

Still…

I can’t believe how lonely you have been

The Beautifully Depressed

This is the manifest of the unhappy. And by unhappy I don't necessarily mean miserable, drenched in sorrow individuals; just...devoid of happiness, like a silhouette displaying a periodic smile before it withers away and loses itself in the crowds. The ones that seem to live in other worlds. If you think about it, it's rather amusing that the ones that really cling to their souls are the ones that seem soulless, apparently lacking any emotion like beautiful empty carcasses.
You know, those people that you see in the bus, gazing lost, outside the window as if they're looking for something. The kind that remain silent and smiling in large groups of people that speak in loud voices, like flocks of seagulls. People that don't take life for granted; that have dreams and ideals yet are decent enough not to step on others to get to them. The ones that wake up in the morning afraid they're going to live; that pretend that everything is good and well without constantly complaining to others. People that honestly don't know what happiness is anymore.  People that make you feel good and don't do it as a favor you have to return. People that fascinate you somehow, yet you never get to know them. All you find out are things about them. Fragments of life that you never fully understand. These are the kind that never make life unpleasant with their petty aspirations; that don't talk about fucking X or having Y's money. People that are not disfigured by malice and crippled by envy. People whose sympathies don't change over night. People that are as cruel, as mean and as just as everybody else but without taking all that on the innocent. People that even if they are
People that have given up the hope of finding a real job, being happy and having someone to love. People that feel alone even when surrounded by others. People that are awkward and imperfect. THat are too skinny, too fat, too slow, that don't drink, or drink too much, have small boobs or are gay. People that bottle up happy memories just to feel glad from time to time. People that hate being told to be happy as if it were a button that you somehow forgot to push. People that only wish to feel alive more often in a world where the dead laugh and play in the sun.  People that are more impressed by the sound of a piano rather than a "killer baseline". People that are artists without having any talent. People that are works of art. That write, paint, sing, dance and make wonderful things out of their sadness.   
People that are...still human.
But this secret cast of the beautifully depressed can never live.


Dictionary Reference:

"Not all those who wander are lost"

Daca e o expresie care poate intruchipa efortul neconditionat cat si infinit in fata oricarei granite atunci aceea este fuga mintii. E de ajuns sa te opresti o clipa si sa incerci sa iti golesti mintea de absolute orice gand. Incercarea ta va esua lamentabil in fata unui bombardament inestimabil de idei ganduri imagini. Involuntar, percepi universul de la cea mai mica boaba pana in culmile sale. Vei vedea cum esti coplesit de imensitatea de locuri, evenimente ,culori ,emotii, oameni, fetze, respiratii pana la simple batai de inima.  Totul exista si e la discretia unui impuls catre creier. De fapt mintea fuge atat de repede incat te vei gasi incapabil sa opresti orice sprint al ei. In fata acestei entitati in devenire, constientul tau e doar un caine ce alearga dupa o masina, traind mirajul constant al implinirii. Dar tu stii deja asta, stii cand incercai sa inchizi pe acel Cineva prin sertarele obscure ale memoriei tale. Ai trait calvarul si ai gustat din plin durerea. Stii ca amintirea e uneori mai reala decat mancarea pe care o plescai nepasator sau pasii aleatori pe care ii faci in viata. In final mintea umana face un singur lucru. Simte. Dar nu face asta pe cont propriu. Nu suntem nici zei nici schizoizi. Aceasta interactiune continua intre constient/subconstient si materia inerta din afara lor ne ofera noua sentimentul; binecuvatarea mintii odihnite, lipsita de pacatele idealismului. 

Imagineaza-ti o lume in care nu am fi damnatii eterni ai propriei nostre minti. O lume in care ura, dragostea, avaritia, altruismul, furia si iertarea ar putea fi reprimata printr-un simplu zambet. Imagineaza-ti lumea in care o simpla floare e de ajuns sa faca primavera. Totul e mechanic. Nimic arbitrar. Pe aceasta sumbra si deprimanta temelie zace noroiul in care ne scaldam indiferenti. Ne zbatem zilnic la linia nebuniei si printr-un efort continuu fugim catre capatul celalat numai pentru a ne trezi din nou la margine. Majoritatea au ghinionul sa nu treaca niciodata linia, existenta fiind un ciclu finit marcat prin schimburi. Schimburi de moneda, schimburi de oameni schimburi de sine. Nebunia in schimb, nu pretinde nimic. Eliberatoare, ca mesia ce intarzie sa apara de secole va sfarsi intocmai ca El. Batjocorita, condamnata iar discipolii ei stigmatizati si izolati de societate. E intrun fel un artificiu mostenit voluntar( sau nu) de la pseudospiritualitatea rasei noastre. Intr-un final nu oamenii sunt creati in chipul si asemanarea zeilor. Ci invers. Fie ca vorbim de o entitate cosmica sau de un lider politic orice idol e cioplit de mana imperfecta a omului. Prin urmare, pasibil de judecata iar ratiunea sa indoielnica. In starea actuala umanitatea este singura. Confuza de propria provenienta, instrainata de contact inteligent cu alta creatura, intreaga-I existenta sta pe stalpii instabili ai teoriei. In absenta unei instante care sa ii valideze sau sa Ii condamne scopul, omenirea e libera. Si ce mod mai extatic de a-ti sarbatori libertatea neconditionata decat prin distrugere? E demersul sublim al unei creature confuze, nesigura de unde a venit si catre ce se indreapta. Ghidata de frica, umanitatea de cele mai multe ori isi trage concluziile din materia inerta in care traieste; in sensul strict biologic al cuvantului. 

In final, cuvantul asta ciobit de inteles, minte, e doar o cheie pe care fiecare din noi o avem; dar niciunul din noi nu a gasit o usa pe care o deschide.

Gandire Colectiva

Milioane. Intr-un sigur cadavru. Unul peste altul, fiecare trage de bucatica lui de carne, mancand mizeria celui de deasupra. Nu cred ca exista o ierarhie mai stricta decat cea a viermilor. O lupta mai acerba pentru supravietuire, pentru indestulare pentru a face singurul lucru pe care il stii. Sa te hranesti, sa ai. Niciodata nu e de ajuns. Cadavrul este o lume care ar putea sustine in virtutea unui consum rational un numar mare de viermi pentru o perioada mai mare decat le permite speranta de viata. Insa undeva in aliniamentul genetic al viermelui o piesa a sarit lasand un gol imens. Un gol care niciodata nu se umple. In mod paradoxal golul ala este partea chintesentiala a viermelui, il defineste in totalitate, ii confera scopul existentei dezgustatoare. Asemenea unui infirm acesta se taraste, eviscereaza, ingera, digera intr-un ritm alert, independent de ceilalti. Intr-un fel fiecare vierme e suveranul cadavrului in care soarta l-a aruncat aleatoriu. Cel putin in ceea ce serveste drept constient pentru el. In fapt, tot ce are viermele sunt instincte. Instincte in baza carora orice miscare a lui este un demers spre a gasi saturatia. Evident nu va veni niciodata. Dar asta nu il descurajeaza pentru ca el nu se va opri niciodata sa contempleze, sa se indoiasca daca intr-adevar exista acea stare sublima a saturatiei. Pur si simplu va scurma si va manca si va defeca la nesfarsit pana in ziua in care corpul lui va inceta sa mai asculte, devenind un alt cadavru. Astfel din motorul biologic perpetuu va deveni materia prima insignifianta a altora. E natura viermelui sa creada ca tot ce se gaseste in jur e facut sa ii serveasca scopului si prin urmare nu se va da in laturi de la nimic pentru a-si satia foamea. Pentru a-si implini scopul. Din pacate, in mod innascut ceilalti viermi sunt constienti de ambitia individului si se simt amenintati. Propriul scop desi identic cu al rasei dar distinct prin intrinsecitate astfel prinde o noua dimensiune. Involuntar viermii sunt antrenati in mecanismul competitivitatii, care desi simplu are intotdeauna un character interminabil. In acest razboi al carnii si vointei, ai doar doi aliati: Marimea si pozitia. Ambii sunt factori care din punct de vedere biologic sunt aleatorii si distribuiti in mod inegal si disproportionat. Astfel daca prima muscatura ai luat-o de jos sansele sa fii calcat si sa te indopi cu resturile celor de sus sunt mai mari decat cele de a urca neoprit peste alti viermi si de a te infrupta cu carnea rosie neatinsa de gurile grabite ale altora. Astfel absolute totul in aceasta societate macabra este un sitem neintrerupt de consum individual unde propria supravietuire este un joc incontrolabil de sanse. Prin urmare inamicul adevarat al viermelui nu este cel pe care il percepe drept concurrent la masa lui zilnica. Ci este el insasi in efortul sau de a duce la capat un scop incontestabil, manifestat in specie, pe care el insasi nu dispune de mijloacele rationale sa il justifice dar lucreaza in virtutea lui neglijand orice alt aspect al realitatii. Si asta e virtutea tuturor fiintelor vii.

Being Marius Cristian

                                                       

                Perhaps the greatest touristic invention of all time would be seeing through the eyes of another person. A new and inviting world for you to observe and wander through. I can, if you have the pleasure, introduce you to mine. A seat behind the hollow spheres that shape the very aspect of the letters you are reading. So what do we see?

We see birds cowering from buildings, for they know that the will of man is the biggest cataclysm ever to fall upon this earth. We see fields of metal grinning with their glass eyes. We see an ocean drenched in the salt of our tears. We see priests locking churchyards in the night, their hands dragging bags stuffed with greed. We see carwashes, wiping the blood of the poor from strange machines. We see children building smoke shelters to shield their dreams. We see women crumble at the feet of savage beasts; the same beasts that teach us to be civilized. We see nations of two prospering today only to turn into empires of one tomorrow. We see the sun set faster each day yet we have nothing to trick him to linger a bit more. We see lights across the horizon, but none of them show any sign of a future. We live alone on the edge of a knife, too weak to press, to cowardly to fight. We see houses yet not a home. We see people yet none a soul.

Contrareclama

Inainte de a incepe, as vrea sa clarific doua lucruri:

1.   Aici voi posta articole, povestiri, eseuri etc asa ca nu arunca cu pietre daca te simti  jignit sau ceva, majoritatea continutului e fictiv; oarecum.
2. Majoritatea intrarile pe aici vor cam fi in engleza. Daca tii neaparat sa aflii si motivul e pentru ca majoritatea cartilor pe care le-am citit sunt in engleza, prin urmare exprimarea mea e dupa cum vei vedea, mai putin defectuoasa in aceasta limba. Asadar daca nu te prea pricepi nu-ti bate capul. Asta nu presupune ca daca tii neaparat sa iti lasi impresiile de o valoare inestimabila pe aici nu o poti face si in romana, sau franceza sau germana sau ce limba crezi tu de cuviinta. Sunt cat se poate de deschis in privinta asta asa cum sper sa fii si tu. Acestea fiind spuse, iar tu fiind de accord cu termenii si conditiile putem trece mai departe.