Lines

When God cries
acrylic paint drips from his eyes
He puts a rainbow in the sky
For you and I both, to openly despise.

Red Like The Fires of Hell.

Baiatul in tricou cu cruce intoarsa. Cu pieptanul fara dinti. Cu discuri demachiante in casa. Umbra care iese pe balcon in fiecare seara. Care sta cu ochelari la ochi si o bere in mana lasand un singur oftat in aer inainte de a intra din nou in casa.
Sunt zile in care viata se deruleaza in placere muta. Vin. Trandafiri.Vanilie. Sampanie. Tigari. Cafea. Hartie. Capitole interminabile de incantare care amortesc gandurile. Dar odata la ceva timp, toate astea nu ajung. Incercand stangaci sa ajung la oamenii pe care ii tintesc pentru trocuri emotionale, imi dau seama ca am primit ce merit. Pentru ce am facut cu fata care avea coaste precum clape de pian. Cum i-am spart becul in mijlocul celei mai intunecata nopti. Si pentru ce? Arta. Doar un cuvant. O scuza. Scurta si lipsita de orice semnificatie. Pentru alta care parea sa promita cerul dar avea in buzunar doar o mana de pamant.
Unde pe alte continente unii inca mai fac dansul ploii, eu am adus seceta. Cu bratele ridicate ca niste craci uscate spre cer, am cerut cerurilor sa imi dea putere sa fiu las. Si nici o rugaciune nu ramane neascultata. Am zdrobit acel minunat pian iar acum imi pierd timpul printre instrumente stricate. unele cer sange pentru o boaba de muzica. Altele nu ofera nici atat.
Sunt zile in care ma vad salbatic. Cu pielea taiata de spini, alaturi de tine, prin paduri violente fata de lumina. Alergand ca niste animale si urland. Cu tatuaje ca niste tumori ale memoriei. Maini Stranse in jurul unui volan, pe limba serpuita de asfalt a continentului, in gura calda a campiilor. Oameni de praf. Pierduti unul in celalalt ca doi nori aramii linsi de soare.
Nu suntem ingeri. nici demoni. Nici zei nu cred ca am fi uneori. Altfel am fi amandoi acum, intr-un apartament undeva in tampla orasului. Visand fara nici o grija.

Peisaj cu Statuie Detronata

Dupa amiaza cu dragoste.
Duminica violenta in coate.
Intr-o camera,
Un ochi zambeste.
In alta,
se umfla, se zbate.

Pe o scara de bloc
o inima grea
spune la revedere.
Pe o insula de foc,
o gura larg deschisa
saruta cu placere.

Vezi tu, umanitatea,
are un milion de maini.
Sa iti acopere
Gura, ochii si pielea.

Sa opreasca sangele,
sa stranga lesa.
Pana ne purtam
ca niste caini.

Scrisoare de Dragoste

Esti un paianjen
care mergand
parca face balet.
Purtata discret de
o frumusete captivanta
si un cuvant scarbos de sec.
Si recunosc ca sunt nervos.
Furia imi curge pe umeri,
ca ceata intr-un fiord.

Cum poate oare
aceasta capodopera
de carne?
Cu potential aerosol,
sa fie pilotata fara directie
de un interminabil gol?

Singuratatea uneori hraneste un ego in obezitate.

 Ma uda cu apa otravita. Ma creste sa fiu plante carnivore.

Diabolic.
Cateodata simt ca sunt un ocean care nu ajunge la picioarele niciunui om. Sunt atat de multe lucruri in ultimul timp. Si nici unul placut. Un obiect decorativ pe noptiera cuiva. O petala moarta in cutia altcuiva de bijuterii. Probabil de asta nu intarzii niciodata. Pentru ca nu sunt captiv intr-o lume a mea. Traiesc mereu in altele. In ale altora. 

Mise-en-scène

In somn iti ofer frecvent mana mea. Nu doar sa o

acopere pe a ta. Cu totul. Iti dau degetele mele sa iti

mangaie pielea iar inchise, pumnul sa te apere.

Apoi ma trezesc. Imi amintesc de ochii verzi care in

unele dupa amieze par sa nu apartina lumii asteia. As

fi vrut sa ii am eu. Sa stau pe marginea unei ape

intr-o dimineata, pe langa stuf si pomi si sa astept

rabdator rate. Sa ma intind iar mainile mele sa

cuprinda fire de lumina in linistea noptii.

Avem atat de multe lucruri netraite. Pahare nebaute pe

pe arcada orasului. Sali de film unde parfumurile

noastre nu s-au dizolvat unul in altul. Mi-ar fi placut

sa vad casa unde au crescut odata cu tine, primele tale

vise. Unde jucarii vorbeau si respirau cu ani in urma

asa cum facem noi acum. Asa cum ti-am vazut camera in

care doarme din ce in ce mai rar inima ta.

Maini nestranse sub ciresii tai infloriti. Imbratisari

inchipuite sub magnolii in floare. Asta suntem noi

uneori. Suflari de vant blocate intre firele de inalta

tensiune. Siluete negre pe marginea marilor, a

lacurilor, aruncandu-si sufletul spre orizont.

Si totusi, traim asa, intr-un zambet mut. Tu in fata

oglinzii, cu gandurile patate de sarea care saruta

pescaria Constantei. Eu, cu corpul ingropat, in

nisipurile Tomis Nordului. Si dormim asa cateodata, iar

visele noastre se intrec pe pistele de biciclete. Pe

autostrada soarelui. Se duc si se intorc mereu intre

Bucuresti si Constanta. Si se intalnesc atat de rar...

Negru Diluat

Deseori incerc sa imi imaginez viata in fata unor ochi albastrii sau verzi. O viziune a lumii dincolo de cimentul spart. Coagulat dupa ce bucati de gresie cad. Din plictiseala. Sau sub presiunea acceselor de furie umana.
Am trait neinumarati ani de durata unei respiratii. Acum stam in loc. Amandoi. Cu ochii stransi de confuzie. Nu inteleg. Nu sunt mort si totusi nu pot sarbatori prima gura de aer dupa un an de coma. Timpul nu s-a oprit o secunda si nu am avut o alarma sa ne trezeasca in orele de magie. Si asa au trecut pe langa noi.
Ma tem. Stiu ca e normal sa iti fie frica pentru ca singurul moment al revelatiei e cel in care esti complet singur. Asa ca stai linistita creatura, cu calitatile tale umane. Zapada si luminile sunt doar scanteile de emotie ale unei naturi straine. Si tot ce iubim sunt doar cantece catre inaintasii nostrii. Uneori chiar si luna cade. Zile intregi. Pe nisipul din stomacul marii. Sta acolo sub ape si priveste catre ceruri. Pentru ea cerurile sunt si catastrofa si remediul.
Asa ca ii scriem un memorial:"Adio planeta singuratica". Ii spunem cautand pe unde ne-am vazut dragostea ultima oara.

Ziua intai: ne salutam moartea sufletelor.
Ziua a patra: Dragostea devine doar amintirea unui om sarac.
Inca o zi trece cu ea si anul. Cu anul, am iesit din noapte. Cu ochii obositi, cu mintile obosite, cu sufletele obosite, adormim. O mana noua intr-a mea. Una noua in a ta.