In somn iti ofer frecvent mana mea. Nu doar sa o
acopere pe a ta. Cu totul. Iti dau degetele mele sa iti
mangaie pielea iar inchise, pumnul sa te apere.
Apoi ma trezesc. Imi amintesc de ochii verzi care in
unele dupa amieze par sa nu apartina lumii asteia. As
fi vrut sa ii am eu. Sa stau pe marginea unei ape
intr-o dimineata, pe langa stuf si pomi si sa astept
rabdator rate. Sa ma intind iar mainile mele sa
cuprinda fire de lumina in linistea noptii.
Avem atat de multe lucruri netraite. Pahare nebaute pe
pe arcada orasului. Sali de film unde parfumurile
noastre nu s-au dizolvat unul in altul. Mi-ar fi placut
sa vad casa unde au crescut odata cu tine, primele tale
vise. Unde jucarii vorbeau si respirau cu ani in urma
asa cum facem noi acum. Asa cum ti-am vazut camera in
care doarme din ce in ce mai rar inima ta.
Maini nestranse sub ciresii tai infloriti. Imbratisari
inchipuite sub magnolii in floare. Asta suntem noi
uneori. Suflari de vant blocate intre firele de inalta
tensiune. Siluete negre pe marginea marilor, a
lacurilor, aruncandu-si sufletul spre orizont.
Si totusi, traim asa, intr-un zambet mut. Tu in fata
oglinzii, cu gandurile patate de sarea care saruta
pescaria Constantei. Eu, cu corpul ingropat, in
nisipurile Tomis Nordului. Si dormim asa cateodata, iar
visele noastre se intrec pe pistele de biciclete. Pe
autostrada soarelui. Se duc si se intorc mereu intre
Bucuresti si Constanta. Si se intalnesc atat de rar...
No comments:
Post a Comment