Cu trecerea timpului imi dau seama ca devin moale. Muschii, parul, inima. Isi pierd vointa de a mai reprezenta o forta. Cu capul plecat, talpile matura strazile. Corpul devine Un apostol al singuratatii, unde inainte era un imparat al mandriei. Zilele trec uneori repede, alteori incet si aproape mereu coagulate intr-o lamentare muta. Zac cu orele in cada contempland nimicul. Dinauntru. De afara.
Intr-un sens am ajuns sa agreez izolarea. Dar inca visez. Ca un peste intr-o tigaie incinsa. Inca sper. Cand citesc o carte, cand mananc intr-un restaurant si ma uit complet distras pe geam cautand vag un scop in miscarea neoprita a lumii. Stii, E imposibil sa nu ai indoieli.
Azi Ma gandeam la toate orasele pe care le-am vazut singur. Toate ploile in care am stat fara a ma deranja macar sa mai deschid umbrela. La cele doua masini decapotabile cu care am zgariat autostrazile serpuite ale lumii. La femei care rad zgomotos pe terase. In balcoane. In balcoanele altor barbati. Ma gandesc la toate lucrurile care ca mi-au sapat un mormant timpuriu dar pe care nu l-am ocupat niciodata.
Deci vezi tu, e normal sa devin distrat . Am purtat oameni ca pe pantofi. Unii i-am iubit si ii pastrez si acum in cutii pe undeva. Pe altii i-am stricat dincolo de orice reparatie si ii mai vad din cand in cand purtati de altcineva. Dar cu siguranta nu sunt aceeasi.
Cu toate astea, majoritatea nu m-au incaput si nici nu am incercat sa imi chinui piciorul. Acum, merg descult prin fata vitrinelor unde perechi isi vad linistite de viata lor. Si sincer, nu e chiar asa de rau.
Indiferent de fericirea mea, ciresii inca infloresc primavara. Cainii inca isi sufoca stapanii cu gesturi de afectiune. Inca exista prajituri uimitoare de gustat si rezerva de vin rosu a lumii e inepuizabila in ochii mei. Toate astea topite in gandul sublim ca exista masini care inca te pot purta dincolo de limitele imaginatiei oricand doresti.
Asa ca raman usor incantat in ciuda a tot. In ciuda trandafirilor impachetati in ziarul de azi dimineata care raman nedaruiti in fiecare sambata. In ciuda cafelei divine pe care o bei in momente cand chiar ai vrea sa fii deranjat. Chiar daca din cand in cand sunt adancit in bancile din parc, complet invizibil in ochiul lumii.
Uneori am senzatia ca am fost indobitocit pe nesimtite de sticla si cablu. De filmele si muzica pe care intentionat sau nu, o ascult.
Ma trezesc gandindu-ma la fata care poarta anotimpurile, cu parul mereu distinct. Un nou sezon, o noua culoare. Dar niciodata o fata. Am sucit un milion de trasaturi in capul meu. Nu ma pot decide in nici un fel. Tot ce am sunt viitoare amintiri ale unei vieti nepetrecute. O imbratisare in fata unui foc. De mana pe aripi de metal deasupra oraselor. Un sarut sub apa. Apoi dormind etern intr-un pamant care a uitat deja ca am existat vreodata. Intr-un sfarsit, raman salbatic intr-un vag ideal romantic; cu convingerea ca in orizonturile unde soarele isi sangereaza lenes ultimele raze de lumina, cineva ma cauta la randul ei pe mine.
