Obsequey

Stapanit de o colosala furie, respir greoi. E suflul unui om care incet-incet inceteaza sa mai fie contemporan cu el insusi.
Prin refuzuri sistematice de a fi pierdut in cabluri si ecrane,in cauciuc si plastic; in mod absurd, ma trezesc tot mai mult instrainat de ai mei.
E o epoca teribila in care sa fii in viata. Treptat, idolii falsi, chipurile cioplite in postere de pe peretii copilariei s-au scorojit si mor mancati de trecerea timpului. Ii vad din cand in cand batjocoriti de sinceritatea camerei ce mi-i serveste batrani si irelevanti, gata sa fie digerati complet si eliminati din constiinta colectiva a umanitatii.
Si imi infig mainile in tample privind de la balcon cum soarele ne abandoneaza in fiecare seara; privind ca un legist Cultura noastra in plin proces de putrefactie si e aproape imposibil de speculat in care anume punct s-a produs decesul.
Corpul ala e pierdut, dar al meu imi e o cazan sub al carui capac clocotesc rezultatele unui sfert de secol de neglijente.
neglijente care mi-au plantat dinamita in cap si mi-au sabotat potentialul in folosul unei semi-integrari sociale. Bravo mie, calator neajuns la destinatie! bravo mie ca am parcurs jumatate din drum si am adormit iremediabil in santurile mediocritatii.
Mediocritate!
Infernul generatiei asteia infometate dupa extraordinar. E atat de straniu totusi, sa ai capacitatea de a fi orice si a spinteca stomacul cerului prin infinitatea de posibilitati si totusi, sa te vezi smuls de tine; sa te privesti intr-o oglinda si sa nu vezi decat o suma de asteptari straine, inghesuite impreuna pe nesimtite de-a lungul anilor.
Barba, constitutia, cuvintele. Toate lucrurile astea pe care le port, nu sunt in nici un fel ale mele si nimic nu e mai greu decat sa conturezi un caracter din lucruri imprumutate. Imi e rusine sa-mi plimb acest golem de carne pe strazi. Refuz salbatic sa accept orice compliment in numele lui. L-as inchide in bratele pamantului dar sunt atatea maini ce nu sunt gata sa-i dea drumul.
Intr-un final, adorm mancat de indoiala ca voi gasi vreodata o solutie. Ne nastem si traim in oceane de incertitudine, cu naufragii aleatorii pe insule de siguranta iar asta mereu cu putin timp inainte de a fi mancate si ele de experienta.

un gand in trecere

Totul se va sparge
precum suprafata sticloasa a unui vis
si va fura picaturi de sange,
fara indoiala,
din mainile noastr,
in timp ce asteptam un cer nou.

Delir 1.2 Scrisoare.

Cred ca sufletul are propriul lui climat, indiferent de ce se intampla afara. Unii avem inimi care atrag spre ele cu o forta furioasa lucrurile pe care si le doresc. Altii avem goluri de aer care se incalzesc sau se racesc si umbla lenes peste fiinta noastra; lasandu-ne sa vibram cu caldura sau sa tremuram in singuratate. Mi-ar fi placut sa stiu ce ai tu sub coaste. Poate nu e chiar asa tarziu inca.

Nu as putea spune ca stiu nici cel mai mic lucru despre tine. Deci sa iti scriu o scrisoare de dragoste ar fi o ipocrizie de neiertat. In schimb iti voi povesti un vis pe care nu l-am avut inca. Unul in care ne tinem de mana fara nici o graba. In care ne cunoastem si e placut sa ne auzim vocile, chiar si atunci cand citesc instructiunile unui obiect sau ingredientele unui fel de mancare. In care cuvintele noastre sunt in vacanta si coboara relaxate peste linistea din jur.
In visul asta, am putea fi oriunde. In Elvetia spre exemplu. Unde tu poti vorbi linistita franceza iar eu ma pot certa incantat cu oamenii in italiana. Unde impreuna putem privi distrati oameni care ne vorbesc in germana. Undeva pe marginea unui lac in care Alpii se joaca de milenii cu picioarele.
Sau putem fi nicaieri. Pe un deal. Pe acoperisul unei case straine. Ascultand Wicked Game dintr-un telefon care se bucura si el ca nu zace undeva pe un birou, in timp ce un cer de smoala, patat cu puncte de lumina se desface somnoros deasupra noastra. Am putea sa ne tinem de mana. Sa ne sarutam. Sau sa nu facem nimic. Doar sa stam acolo in liniste privind in sus, fiecare leganat de propriile sale ganduri. Am putea.

Desigur, inteleg ca amandoi suntem la varsta in care nu mai putem cunoaste oameni ce nu a fost iremediabil cicatrizati de experiente anterioare. Stiu ca distanta dintre doua puncte care se vad unul pe altul, poate fi cateodata interminabila. Nu cer nimic. Nu vreau sange tanar, gol, avid dupa experienta.
Nu astept introduceri in lumi de care nici nu aveam habar. Ma descurc si singur cu sau fara ele. Poate nici tu nu vrei. Sau poate da.

La un punct, dupa sute de nopti umblate aiurea pe strazi, corpul insusi se modifica. Parul devine mai salbatic, iar inima se inchide intr-o carcasa de otel inoxidabil. Orizontul orasului negru, care iti picta vara drumuri sangerii, inceteaza sa mai existe incet incet. Urechea devine surda la saxofon si trompete, auzind doar pianul si vioara. Lucruri care precum o apa erodeaza putina speranta care o mai ai. De aceeea iti spun, nu iti refuza nici o afectiune, oricat de mica. E singurul lucru care ne mai lipeste fasiile astea de suflet si ni-l tine un pic mai puternic in fata vantului sfasietor.

Avem nevoie de atat de putin uneori, incat pare complet absurd ca nu il putem obtine. Dar m-ar bucura nespus sa poti sa iti lasi imaginatia sa mearga unde vrea ea. Daca oameni au crezut zeci de ani ca exista dragoni, cu siguranta poti crede si tu ca inca exista iubire in termenii tai. Nici nu trebuie sa crezi o viata intreaga, doar indeajuns de mult pana te gaseste ea pe tine.

Suntem impreuna inauntrul unei masini care se joaca cu butoanele din capul nostru; lasand in noi tornade de confuzie. Dar daca inca mai poti vedea oamenii care se saruta in fata umbrelor ce le arunca pe asfalt, inca mai e speranta. Chiar daca Dumnezeu nu se mai intoarce niciodata pe pamantul asta iar intreaga lume pare ca aspira sa ajunga un erou lipit chirurgical de un fotoliu, inca e speranta. Cu siguranta traim in lumi diferite. Eu vin din locuri unde varsatori paveaza drumuri spre iad cu idealuri aproape imposibile. Oameni cu tristeti pe care le transforma in magie si construiesc arcuri pe cer. Dar cred ca asta e cu adevarat singurul drum ce merita luat. Prin nebunie calma. Haos mut. Casatoriti si divortati chimic de un milion de alti oameni. Oameni mecanici. Oameni elastici. Cu ratiune rapita, facandu-si loc cu coatele in sufletele celor din jur. Diavoli ce nu pot fi leganati spre somn.
Cu toate astea, navigam marile soarelui. Rauri fara intoarcere. Tirani, sub tirania unor suflete straine. Si pe aceste sine umblam cu ochii larg deschisi, pentru totdeauna.
As vrea sa iti arat toate lucrurile astea intr-o zi. Poate voi reusi.

Post-tot

Nu prea mai e spatiu pentru vise in insula noastra zdrobita. Si totusi, in

putinul spatiu ramas am construit cateva cladiri. Cladiri care se inalta din

ce in ce mai sus. Intr-o zi, apa va matura si ultima urma de nisip dar vor

ramane mereu acesti colosi cu radacini in apa, ce se pierd in nori.

Cumva asta raman si sufletele noastre impletite. Stalpi mangaiati de apa, cu

ochii atintiti la stele. Chiar daca viata se desface pe pamant.

Uneori vad in ziare sau aud intamplator numele tau la televizor. Uneori il vad

in telefon. Alteori aud oameni care il striga pe strada si ma arunca in calme

pshioze. Imi inunda urechile cu jazz si narile cu fum de tigara. Imi lasa gura

uscata. Ma trezesc soptind muzica pe care jumatate de planeta o stie dar nici

un singur om nu a simtit-o. Esti inca o rana vie dupa un razboi in care am

pierdut fiecare lupta. Unul de care nu sunt constient complet ca s-a sfarsit.

Traiesc in continuare dupa apusul insulei noastre. In frig englezesc. In

frica. Precum oamenii care traiesc in umbra Aerodromurilor. Cand ies afara, ma

inchid. Inconstient de strainii de pe aleile noastre simt cumva ca acum e o

moarte unde inainte era cerul tau. Cumva, sufletele noastre nu au avut o

copilarie impreuna. Nu s-au jucat pe campuri de grau seara. Au pasit direct in

clime fara nori a cerurilor pline de stele.

Cele mai moi saruturi. Zilele calde in care ne jucam in livezile de nisip ale

Constantei. Harti in piele care luau viata sub atingere. E 11 si e tarziu in

zi pentru un strop de iubire. Pentru focurile augustului in drumuri de tara.

Acum focurile nu mai traiesc sub bataia animalica a noului sezon. Inchid

ochii. Adorm cu gandul la zile in care treceam peste o alta zi cu tine.

Darkjazz

Am adormit. Rareori visez dar acum o vraja purpurie mi-a invelit capul prin perne.
Eram satul de tortura erotica a miezului de noapte.
Umblam jumatate gol plin ploaie.
Aveam buzele uscate si in jurul meu un ocean de apa cadea fara oprire.
Stranii vise se ridicau in aburi de pe piele precum casteluri pe malul marii.
Eram cumva slabit iar vitrine furau bucati din mine.
Furau petreceri cu placeri perverse si diminetile de apoi, cu corpuri reci si moarte.
Toti, Manechine asasinate.
Apoi fuga interminabila de la locul faptei.
Apoi repetitii letale.

Ploua continuu.
Spatiul isi parasea obosit forma intr-un interminabil lichid.
Aveam un scop candva.
Ca un motor al unui lift.
Acum aud tocuri cum tropaie pe scari, evitandu-mi gura metalica.
Pupile dilatate privesc oglinzi in apartamente straine.
Apoi distrug plangand sticla.

Despre Vis si Drama

Opiu. Trezit în somn
 pentru gustul eternității. 
 Ruină și mizerie. 
 Otravă care scurmă în creier
 cu gheare de corb. 
 Diavol în pipă. 
 În nebunie indusă de luna plină.
 Încetinesc. Eu, zeu lucrat manual.
 Îmi fac a doua piele 
 din abisul cărnii Magdalenei. 
 Ascuns. În cultura vulturilor.
 Mut. Decadent. Nu lăsați copii să vină la mine.
 Le voi spânzura tinerețea de sufletul meu bolnav.
 
 Fluturi. Nu mai pot fi 
 abuzat de vicii solitare.
 Dispar în punctul ăsta.
 Rămân Eternul Spectator. 
 Transformator de îngeri,
 în plină pană de curent. 
 
 Ketamină. Întuneric și speranță.
 Mergând prin foc. Pe stadioane
 cu nocturne sparte. 
 Abisul își ia forma,
 din inima unei femei.
 Și ardem, roșii ca demoni,
 cântând,
 muzica sufletelor care 
 refuză să rămână în pământ. 
 Rapace. Făcut din furtună.
 Am devenit foc
 când m-ai ținut de mână. 
 
 Praf. În, și peste oameni.
 Din cerurile care coboară.
 Totul invadat în corp;
 stilul din sud de moarte.
 Antidot al capricornului
 care îmi zăcea odata la picioare.
 Apoi o luna inertă iar,
 pășind peste părțile întunecate.
 Priviri pierdute în cristal,
 în timp ce adormim etern.
 in memoriam.
 
 Hașiș. Memento mori
 fiu al pământului. 
 Sângele toarnă ușor
 tragedia femeii, 
 în urechile bărbatului.
 Sanguină proliferare.
 Mare Nostrum, trasă de margini
 de o lună mai bine uitată.
 Vise moi, cu capre în flăcări.
 Cu zeițe antice ale iernii. 
 Cu lupi în ceață.
 Cu îngeri îmbrăcați 
 în solzi de șarpe.
 
 Pastile. 
 La înălțimi tragice,
 în noaptea eternă. 
 Așteptând soarele, respirând agitat din umbră 
 cu floarea scorpionului în mână.
 Dar nu apare decât luna iar
 cu zâmbetul ăla vag de mercur.
 Apoi pleacă lăsându-ne 
 crepuscul învins, jefuit de vise.
 Curat, cu rădăcinile întinse,
 devin un izvor de furie,
 înaintea primei raze de lumină.
 
 

Vie Imparatia Ta

Orhidee in flacari.
Spectacol al unei dureri
ce a preluat controlul.
Afara ploaia de o mie de ani urla.
In gri, pastrandu-si tonul.

Vie imparatia ta de cuvinte
lasate inainte de a pleca.
Domnisoara Noroc isi schimba rochia,
pentru a vedea
formele unei disperari colosale,
ce se desface in fata ta.

Noroc pentru inamicii mei!
Captivii de sub dictatura de neon.
Pentru razboiul pe care l-am lasat in urma,
care uneori nu ma mai lasa sa dorm.

Delir.

Primesc bucati de muzica,
toate urla cate ceva la mine.
Unele intind o mana,
altele se dezbraca ostentativ.
Altele cauta sa-mi ude umarul
cu lacrimi care nu ma mai ating.
Le calc in picioare.
Le snopesc in bataie.
Si totusi...
continua sa apara.

Ce vor?

Sa fim impreuna copiii unui soare?
Sau vad vreun Eros care trage disperat in noi
fara a ne aduce mai aproape.
Pentru la noapte, am putea sa ne facem o introducere.
Sa avem amandoi nume de personaje salbatice de carte
si din asta dementa sa se tarasca serpentin in craniile noastre.
Nu m-ai vazut beat niciodata?
Nu stii ca sunt o opera de arta?

Imposibil. Nimic.

Avem sange distinct.
Eu, copil al oamenilor macelului.
Tu al celor sanatosi marsaluind.
Inecat. Adus in gradina comei.
Lipsit de zei, invelita pielea in frunze de jad.
Cantec de dragoste pentru un copil nenascut.

Decedat.

Am aparate in cap si ascult mereu radioul heroina.
Pe gura-mi curge ulei, solubil in eter.
Blestemul roscat al femeii care isi cauta vanitatea.
Imi amintesc taind cu o lama de ras,
o poarta in sufletul ei,
strecurand inauntru zeci de caii albi.

Cred. Din nou. Fecioara Nemuritoare.
Inger de Radium. Vis de foc.
Toate, inchipuiri trecatoare.
Balade ale unui zeu muritor.
Al meu e oceanul.
Mut, cobor.
In noapte,
in marea de smoala.

A Saint and his Cathedral.

I bit my lip. I knew I might be going to hell.

There are nights so vacant and hushed, I can feel the texture of my tattered soul moving within me. Black Tar. Dripping, sticky and thick. A soft, slow secretion of indifference slopping through the hollow suit I use as a body.
Transported.
Past deeply submerged buildings in the calmest of nights, where wonderful women hide their bodies from hungry hands.
Understandable somehow.
I saw the driver drinking from beneath my lenses. He seemed ecstatic. I wonder what was going on in his head. Outside it.
He seemed to envision the world, slowly taking down its underwear. And I, a cat sitting at his table, looked with begging eyes. Begging to understand. A luxury, animals such as myself rarely enjoy.
The car stopped. And with it, time. A second, not longer.
The cold hurried us to a door bored with inactivity. Inside, we dined with hyennas. With bald women and men in dresses. With girls in 3D printed clothes. I sighed. The chain had tightened around my neck. I'm no Prometheus, but I suffer. And I forget. And I remain silent about it.
About Everything.

Outside, in a backalley, an Orpheus played his saxophone. Not even two pennies for the ferryman in his hat. I headed outside. I was a skeleton hiding under a skeleton mask. How avant-garde! How pitifuly uninspired. As I walked the streets, beggars flooded everything. Children. I ignored them and they gestured something. I couldn't think of a thing that could offend me that night.

"The future belongs to those who can see it". I'm no clairvoyant. I am just a rabid dog. Chained by others like myself. Not barking. Mute. A grab of the cock. A scratch show on the abdomen or back. These are the things that silenced me.

Outside the visible world, children trade life for plastic. For metal. For hope. As the darkness chews all they know, Tiamath pulls them ever further from their dreams. He watches them, as an ugly sister would watch her sibling and her lover from behind a window. Waiting for time to claim them.
It is a guernican perspective.

Inside the still visible world, the harbor still shines as a beautifully sculptured corpse. Constantly stabbed by his tiny ant residents. Its patience astounds me. He seems to shout at the city: BE THE WORST YOU CAN BE! But none of us can be an atom bomb.
Not yet
.
As we citizens pick the scabs of the city, a 45 year old winter settles in. She pouts. Constantly crying. I would fuck her and tell her she is beautiful. Fuck her and turn her into spring. But that's not always how life blooms in a more beautiful color. A lesson the manuals of men never teach.

I am done with the rain. With streets. With liquor. The shop windows look at me; force me to look at myself. Be a environmentalist Marius! Save water! Shower in your own blood if humanity is ruining your water. I walk further on. I am tired of quarreling with glass.
It is always right.

One day, I will become a painter. I will splatter fish across the skies. Supernatural nature, tell me how to cope with infinite railroads that make the plight of running even worse? You see, I have lost my will to imagine female anatomies. It's been two years now. 24 months of clinical death. Some days I suspect I have a cross stuck in my skull. To deep to think straight. To visible to let anyone approach me. Have you stabbed me with it? Or did I do it myself?
Who knows anymore?

Coffee moves through the house in a waltz. I wake. The light took refuge in some other city. My dreams, dispelled like troll dolls pulled out of production.
I follow the living. Cats made of dots turn the lonely into the dead. The others, nurture orgasms like broken pipelines. Smearing the streets with empty laughter. With misplaced hope. Hope that builds of vision of pure morning incarnating one day. The morning that will pave the streets with clean love. But the asphalt is ever dirty. No matter how many pipes explode. The wallet pays, if you're lucky. If not, your soul.

School yards bless themselves with life. More life. Or less life. According to the pipe infrastructure. On passing by, you hear children talking of sex. They plant their animal roots in the concrete and wither, growing black and hollow. Dead, but dreaming. Of women swallowing their sun. Of all the things that grown men dream but are ashamed of admiting.
Distracted, I watch these little plump angels. Queing at McDonalds, trying to decide what to get. Meanwhile, virgin maries throw gang signs in clubs opened long before their birth. But it's alright. Although the world sleeps with a lion beside her, it is ever skeptical that there is anything wrong.

By Dalis Eye! How I miss my young and empty head.