Delir 1.2 Scrisoare.

Cred ca sufletul are propriul lui climat, indiferent de ce se intampla afara. Unii avem inimi care atrag spre ele cu o forta furioasa lucrurile pe care si le doresc. Altii avem goluri de aer care se incalzesc sau se racesc si umbla lenes peste fiinta noastra; lasandu-ne sa vibram cu caldura sau sa tremuram in singuratate. Mi-ar fi placut sa stiu ce ai tu sub coaste. Poate nu e chiar asa tarziu inca.

Nu as putea spune ca stiu nici cel mai mic lucru despre tine. Deci sa iti scriu o scrisoare de dragoste ar fi o ipocrizie de neiertat. In schimb iti voi povesti un vis pe care nu l-am avut inca. Unul in care ne tinem de mana fara nici o graba. In care ne cunoastem si e placut sa ne auzim vocile, chiar si atunci cand citesc instructiunile unui obiect sau ingredientele unui fel de mancare. In care cuvintele noastre sunt in vacanta si coboara relaxate peste linistea din jur.
In visul asta, am putea fi oriunde. In Elvetia spre exemplu. Unde tu poti vorbi linistita franceza iar eu ma pot certa incantat cu oamenii in italiana. Unde impreuna putem privi distrati oameni care ne vorbesc in germana. Undeva pe marginea unui lac in care Alpii se joaca de milenii cu picioarele.
Sau putem fi nicaieri. Pe un deal. Pe acoperisul unei case straine. Ascultand Wicked Game dintr-un telefon care se bucura si el ca nu zace undeva pe un birou, in timp ce un cer de smoala, patat cu puncte de lumina se desface somnoros deasupra noastra. Am putea sa ne tinem de mana. Sa ne sarutam. Sau sa nu facem nimic. Doar sa stam acolo in liniste privind in sus, fiecare leganat de propriile sale ganduri. Am putea.

Desigur, inteleg ca amandoi suntem la varsta in care nu mai putem cunoaste oameni ce nu a fost iremediabil cicatrizati de experiente anterioare. Stiu ca distanta dintre doua puncte care se vad unul pe altul, poate fi cateodata interminabila. Nu cer nimic. Nu vreau sange tanar, gol, avid dupa experienta.
Nu astept introduceri in lumi de care nici nu aveam habar. Ma descurc si singur cu sau fara ele. Poate nici tu nu vrei. Sau poate da.

La un punct, dupa sute de nopti umblate aiurea pe strazi, corpul insusi se modifica. Parul devine mai salbatic, iar inima se inchide intr-o carcasa de otel inoxidabil. Orizontul orasului negru, care iti picta vara drumuri sangerii, inceteaza sa mai existe incet incet. Urechea devine surda la saxofon si trompete, auzind doar pianul si vioara. Lucruri care precum o apa erodeaza putina speranta care o mai ai. De aceeea iti spun, nu iti refuza nici o afectiune, oricat de mica. E singurul lucru care ne mai lipeste fasiile astea de suflet si ni-l tine un pic mai puternic in fata vantului sfasietor.

Avem nevoie de atat de putin uneori, incat pare complet absurd ca nu il putem obtine. Dar m-ar bucura nespus sa poti sa iti lasi imaginatia sa mearga unde vrea ea. Daca oameni au crezut zeci de ani ca exista dragoni, cu siguranta poti crede si tu ca inca exista iubire in termenii tai. Nici nu trebuie sa crezi o viata intreaga, doar indeajuns de mult pana te gaseste ea pe tine.

Suntem impreuna inauntrul unei masini care se joaca cu butoanele din capul nostru; lasand in noi tornade de confuzie. Dar daca inca mai poti vedea oamenii care se saruta in fata umbrelor ce le arunca pe asfalt, inca mai e speranta. Chiar daca Dumnezeu nu se mai intoarce niciodata pe pamantul asta iar intreaga lume pare ca aspira sa ajunga un erou lipit chirurgical de un fotoliu, inca e speranta. Cu siguranta traim in lumi diferite. Eu vin din locuri unde varsatori paveaza drumuri spre iad cu idealuri aproape imposibile. Oameni cu tristeti pe care le transforma in magie si construiesc arcuri pe cer. Dar cred ca asta e cu adevarat singurul drum ce merita luat. Prin nebunie calma. Haos mut. Casatoriti si divortati chimic de un milion de alti oameni. Oameni mecanici. Oameni elastici. Cu ratiune rapita, facandu-si loc cu coatele in sufletele celor din jur. Diavoli ce nu pot fi leganati spre somn.
Cu toate astea, navigam marile soarelui. Rauri fara intoarcere. Tirani, sub tirania unor suflete straine. Si pe aceste sine umblam cu ochii larg deschisi, pentru totdeauna.
As vrea sa iti arat toate lucrurile astea intr-o zi. Poate voi reusi.