Nu prea mai e spatiu pentru vise in insula noastra zdrobita. Si totusi, in
putinul spatiu ramas am construit cateva cladiri. Cladiri care se inalta din
ce in ce mai sus. Intr-o zi, apa va matura si ultima urma de nisip dar vor
ramane mereu acesti colosi cu radacini in apa, ce se pierd in nori.
Cumva asta raman si sufletele noastre impletite. Stalpi mangaiati de apa, cu
ochii atintiti la stele. Chiar daca viata se desface pe pamant.
Uneori vad in ziare sau aud intamplator numele tau la televizor. Uneori il vad
in telefon. Alteori aud oameni care il striga pe strada si ma arunca in calme
pshioze. Imi inunda urechile cu jazz si narile cu fum de tigara. Imi lasa gura
uscata. Ma trezesc soptind muzica pe care jumatate de planeta o stie dar nici
un singur om nu a simtit-o. Esti inca o rana vie dupa un razboi in care am
pierdut fiecare lupta. Unul de care nu sunt constient complet ca s-a sfarsit.
Traiesc in continuare dupa apusul insulei noastre. In frig englezesc. In
frica. Precum oamenii care traiesc in umbra Aerodromurilor. Cand ies afara, ma
inchid. Inconstient de strainii de pe aleile noastre simt cumva ca acum e o
moarte unde inainte era cerul tau. Cumva, sufletele noastre nu au avut o
copilarie impreuna. Nu s-au jucat pe campuri de grau seara. Au pasit direct in
clime fara nori a cerurilor pline de stele.
Cele mai moi saruturi. Zilele calde in care ne jucam in livezile de nisip ale
Constantei. Harti in piele care luau viata sub atingere. E 11 si e tarziu in
zi pentru un strop de iubire. Pentru focurile augustului in drumuri de tara.
Acum focurile nu mai traiesc sub bataia animalica a noului sezon. Inchid
ochii. Adorm cu gandul la zile in care treceam peste o alta zi cu tine.
No comments:
Post a Comment