Regatul de Neon

Închipuie-ţi mâna stângă patată de un bandaj negru. Lichid. O stigmata pe podul palmei ca un doliu discret . Doliu pentru o mână mâncată de handicap. O mână ce nu mai poate suporta presiunea de a toci cărbune sau a vărsa vreo lacrimă de cerneală.

Imaginează-ţi pantaloni de smoală rece coboarand răbdători pe picioare până aproape de praful străzii.
Piele albastră, moartă, trăgând dintr-o parte în alta necazurile proprie-ţi pieli.
Un abator de tutun satiaza setea de sacrificiu a unui zeu nedescoperit; lângă el, călăul cu stomac de gaz pandeste răbdător din buzunar. Din alt buzunar, conducte albe de muzica se căţăra până adanc in urechi. Şopteşc ritmuri hipnotice şi tobe antice de război. Muzica de sfârşit, pe care trupul valsează în noapte. Portative scrise de sufletul tău dar cântate de voci străine. Picioare mecanice lasă în urmă umbrele blocurilor
Plutirea ta prin regatul de neon e neîntreruptă. În depărtare, câini turbaţi răcnesc la lună.
Mirosul de carne arsă, ketchup şi maioneză, strigă din clădiri luminoase ce adăpostesc vulturii infometaţi. Secunde de neatenţie sculptează în degetele tale, capodopere invizibile de carbon şi nicotină. Ochi de un negru sticlos privesc scârbiţi in timp ce gândacii nopţii aleargă după animalele oraşului. Prostituate împart cu un aer de sărbătoare un banchet de seminţe şi cola. Peştii privesc reci de după colţurile blocurilor. Sunt oare morti sau doar viseaza? Cocioabe transparente adăpostesc poeţi, pictori, mecanici, şoferi sau marinari. Toţi fredonând semiconstienti de sub valurile de etil, un imn straniu al resemnării.
Luminile CET-ului veghează furioase prin pătura de fum. Sunt farul unui tiran ce vrea să aducă vase străine în maxilarul stâncilor. Magazinele închise dorm sub obloane metalice iar paznici buhăiţi jefuiesc non-stopuri de bidoane de bere. Prin cartiere, alei întunecate se întind pavate cu cretă şi miorlăit de pisică. O lună mâncată de caria eclipsei toarnă linişte peste oraş. E rai luminos de faruri, becuri şi reclame ce tânjesc să umple golul lăsat de lipsa unei industriii emoţionale.
Constanţa e un organism îmbuteliat in travaliul sărăciei. Profeţii săi zac închişi în colivii de aur, sau gonind din măruntaiele a herghelii topite în metal şi cauciuc. Din canale, troglodiţi se strecoară cu oasele moi precum bureţi plini de aurolac şi prenadez.
Noaptea îşi iubeşte toţi fii: Îngerii cu feţe murdare, copiii buimăciţi de greutatea fumului, taximetriştii ce-abia îşi stăpânesc erecţia auzind clinchetul monedei.
Nu e păcat în noapte. Nimeni nu moare si nimeni nu merge în iad. Totul, pur şi simplu merge fara oprire. Mirosul de motorină îmbie vagabonzii oraşului că o cafea otrăvită. Lukoil, Omv, Petrom, brutării parfumate pentru nevoile lor.
Din mahala, mulţimea creştină ridica rugăciuni, printre sugituri de frică, către apostoli beţi ai durerii. Iar eu, îmi priveşc din lanţurile milei, Regatul de neon.

"Nu ne-am cunoscut pana acum, ne vedem in alta viata"

11:00
Alunec usor intr-un costum negru. Un parfum timid urca din fibre, rabdator, ca o iedera, direct pe nari. Ma uit in oglinda si imi spun: "Diavolul e gata pentru o noapte in oras". O noapte ca o calamitate. Rece si calm precum o tragedie ce creste progresiv.
Nu dureaza 20 de minute si am ajuns. RockaRolla. Grill & Pub. De ce nu e Rock'n'Rolla? Cretinitatea numelui ma face sa zambesc. Intru, ma asez, beau. Un plan ce miliarde de oameni il urmeaza, de milenii, cu supunere militareasca. Un whiskey, o vodka, un whiskey, o vodka. Seci. Apoi o bere. The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble; piesa Serpent. Muzica se scurge de pe masa, pe maneci, iar de acolo sub piele, ca o fantoma de fum. E aproape palapabila. Imi ridica ochii din hartie si mi-i roteste in jur.
La o masa retrasa de lumina o fata se holbeaza pierduta la o sticla goala de bere. Ma opresc din scris si opresc si chelnerul. 11 secunde in care totul se opreste, apoi timpul revine naucit la normal. Eu la scris, iar chelnerul merge la masa ei cu o bere. In cateva minute, un "merci" discret spinteca muzica usor complicitara. I-am raspuns ragusit: "Cu placere. Poti lua loc daca vrei." A zambit, si s-a asezat iar eu m-am intors la scris. Am stat asa un timp, poate 11 minute, poate 1 ora, eu scriind, ea tragand rabdatoare din bere, amandoi in completa liniste. Dupa un timp am terminat si i-am spus: Nu vrei sa mergem in alta parte? A dat din cap si s-a ridicat. Am platit si am iesit. In strada, am mers un pic si ne-am asezat pe o bordura. Mi-am aprins ultima tigara si am impartit-o. As vrea sa stiu ce am vorbit dar eram beti iar memoria e neinteresata de conversatii in nopti ca asta. Dupa un timp am intrat intr-un supermarket sa mai luam ceva de baut. In timp ce o urmam printre rafturi mi-am dat seama ca nu e nimic mai frumos si in egala masura mai trist, decat o femeie singura ce isi cumpara alcool. Am mers la ea acasa. Am vorbit incet si am ascultat muzica splendida. Nici nu imi amintesc ce era, dar se simtea ca o mana care mangaind o rana, o inchide. Am mai baut si am mers in dormitor. Ne-am asezat in pat si ne-am imbratisat ca doua manechine stricate. Imbracati. Am apucat doar sa o sarut pe frunte inainte ca peste amandoi sa cada o perdea neagra de somn etilic. A doua zi, m-am trezit aproape la fel de beat cum adormisem. Era 11 dar ea inca dormea. Cu o durere zdrobitoare de cap, i-am facut o omleta si paine prajita.  Le-am lasat aburind sub o farfurioara, in sufragerie, pe masuta de sticla. Am venit la calculatorul pe care l-a uitat deschis de seara si am pus Soul Train. Twisted Cupid. I-am scris pe o hartiuta: "Esti minunata. Incearca sa nu uiti niciodata asta." Apoi iesind pe usa am auzit-o cascand discret. Pe scari mi-am dat seama ca nici macar nu am intrebat cum o cheama. M-am oprit. Am vrut sa ma intorc pentru o secunda, dar apoi am continuat sa cobor. Tot mai jos, pana iesind din scara m-am pierdut prin lumina diminetii.

Un cuplu straniu.

Singuratatea e o moarte emotionala. Aliniaza toti oamenii pamantului sub acelasi steag. Raspund toti la salutul ei. Se tem toti de ea dar aproape ca nu o observa atunci cand ii fura rabdatoare dintre randurile celorlalti. E o alunecare a simturilor intr-o cada plina fix cat e nevoie de apatie. Singuratatea are forme si marimi pentru toti. E o capcana personalizata. Pentru unii are muzica ademenitoare sau picteaza portrete ce timpul le acopera cu mantii opace de catifea. Flexibila, frumoasa. Pentru altii construieste arhitectural iluzia ocupatiei unui timp deja limitat. Matematic, infailibil.
Singuratatea e un diavol fermecator. Subjuga pe nesimtite, pune cuvinte in gura, iar din saliva isi ingrijeste radacinile crescand tot mai puternica. Sadeste aroganta in pamant, ce incet incet devine un pavaj de ciment in jurul ei. Isi poarta singura de grija. Amageste ca iti e prietena. Simbiot. Mangaie usor, ca o mama in nopti de iarna, dupa ce tot ea te loveste cu cruzime. Ea e cea care iti face cunostinta cu prietenele ei de care legi aventuri tumultuoase sau legaturi cvasi indestructibile. Izolare. Dezgust. Descurajare. Rand pe rand toate trec prin patul tau. Toate iti spun ca vor sa le suni. Si o faci, pentru ca in fond esti uman si tratezi la randul tau uman.
Singuratatea e o iluzie firava. Capabila sa se destrame ca un vis al diminetii. E nevoie de atat de putin sa o poti alunga. Nu trebuie sa ii arunci lucrurile in strada. Poti doar sa discuti decent cu ea. Sa ii spui ca e dragoste la doua scari mai incolo. La scoala. La munca. Intr-un bar undeva. Sa ii spui ca merita ceva mai bun desi stii ca nu-i adevarat. Spune-i ca decat sa-i calci increderea in picioare, mai bine gaseste pe cineva devotat. Nu-ti fie teama. Va gasi intr-o clipa. Mereu e cineva care abia asteapta s-o intalneasca. Macar pentru un timp...

In heaven everthing is fine.

Everything fine is in heaven.
Fine is heaven in everything.
Is fine in everything heaven?
Heaven is in everything fine.
Is everything fine in heaven?
In heaven everything is fine.

?

Unii oameni pot scrie doar cand sunt fericiti. Sau macar multumiti. Eu nu. Si chiar daca as putea, atunci nu as fi cine stie ce scriitor. Am prea multe intrebari. Sunt oare maci in Dubai? Cat castiga un porn star? Ce fac pisicile si cainii vagabonzi iarna? Ce sentimente incearca dealerii privind masini indepartandu-se in noapte? De ce visam in alb negru atunci cand se intampla asta? Ce miros o fi avand briza baltica?
E o boala teribila sa ai intrebari. Unele raspunsuri sunt simple. Altele aduc doar alte intrebari. Altele nu vin deloc. Fraze interminabile in subconstient cu ramificatii adanci in constient.

Ca multi oameni preocupati de scris, sunt nascut in zodia comfortului. Obisnuit ca timpul sa ia deciziile pentru mine. Crescut in amorteala lenesa, curiozitatea a fost cam singura mea preocupare. Sindromul navigatorului. Ce se intampla cu lumea mea odata ce eu o voi parasi? E o nesiguranta zdrobitoare pentru cineva obsedat de curiozitatea necunoscutului. Mai ales cand in privinta deciziei lucrurile stau intr-o balanta perfect echilibrata.

Lucruri inutile care ma tin treaz noaptea. Ma tin absent atunci cand sunt in trafic. Ma tin cu capul sub nivelul valurilor. Sunt intrebari care ma tin cu mana pe creion. Cu degetele in taste. Acum stiu ca atat cat respir, drogul meu sunt cuvintele. Si n-am nici o sansa de a intra vreodata la dezintoxicare.

Crop

Am iesit afara noaptea asta. M-am dus sa imi iau tigari. Un pachet de tigari e aproape 15 lei. Calculez in droguri. O sticla de vin. Aproape doua bioane de bere. Un sfert de gram de verde. 10% dintr-o pastila. O linie subtire cat un fir de ata. Pe drum, un miros de alcool ieftin danseaza in ritmul vantului. Un boschetar zace lipit chirurgical de o bordura. O cafea in mana si o tigara. Ma uit la el si nu imi poate provoca mila. O muzica umbla in noapte precum degete printre filele unei carti. Suna arabesc. Sau turcesc. Nimic straniu in infrastructura venoasa a Constantei. Imi aprind tigara si trec nepasator prin pietricele. Pentru o clipa imi imaginez un camp de diamante la picioarele mele dar e doar visul trecator al unui copil. Undeva mai departe o copila intra intr-o masina si dispare fara urma in noapte. Stalpii de lumina numara secundele pana cand soferul masinii va fi in ea. Undeva la un geam, un plans infundat curata aerul de indiferenta. Un recul al unei batai aplicate cu precizie matematica. Trag aer si am senzatia ca mi se ingreuneaza plamanii de fier. Ochi impaienjeniti ma privesc de la o scara, oprindu-se din rulat o tigara. Ma conduc cu privirea apoi continua in liniste. Cartierul asta, orasul asta, tara asta, toate sunt bucati vizionare dintr-un viitor primitiv. In curand nu voi mai fi aici, in casa mea va locui altcineva. Mobila se va schimba, in balcon se vor depozita prostii inutile. Pana si covorasul gri din fata usii se va schimba catre ceva mai vioi. Ma copleseste gandul ca nu suntem de neinlocuit. Nu e o durere, e doar o melancolie. Mergand spre casa, momentele zilei se deruleaza inapoi intr-un fast backward. Totul a fost unilateral. Mono. Monosilabic, monocrom, monolog. Pentru o secunda m-am gandit la toti oamenii care mor de frig, de foame, de dor; toti fix in secunda asta. Nu am nici un motiv sa fiu nefericit. Si totusi sunt...

Le mal de Vivre

Am vazut culorile cascand plictisite, pe bulevardele corneei mele plecand cat mai departe de mine. Bucurie, incantare, scop. Toate astea s-au strecurat discret printre blocuri, plecand odata cu soarele. Si noaptea asta dureaza de o viata. Cu cat trec anii, cu atat sufletul se incrunta iar corpul il urmeaza sec, nestiutor.
Ma gandesc ca mi-am oferit timp. Mi-am spus: "Esti in scoala generala. Dupa capacitate aripile tale vor spinteca norii prea prosti sa stea in drumul tau." A trecut si asta si apoi am zis: "Ce-i mai greu a trecut. Nu poate fi mereu bezna. Bea un pic si timpul va trece mai repede." Eram beat cand am intrat la facultate, ceata s-a ridicat abia la finalul ei.
Nu voi dramatiza. Au fost zile in care soarele curata orice gand al zilei. Zile de vin si trandafiri cum imi placea sa le spun. Am mers pe trotuarele vietii mandru, gandindu-ma la fotografii in rame si copii care ma vor intreba cine sunt oamenii din ele. Am povesti frumoase, dar am taiat din ele precum dintr-o pereche de pantaloni la care n-am vrut sa renunt.
Si asa am ajuns la 24 de ani, obosit sa primesc sau sa fac promisiuni care incanta; doar ca apoi sa ramana acolo, ca o pietricica in talpa. Ma trezesc gandindu-ma ca poate ar fi mai bine sa ma claustrez intr-o relatie. Sa inchid geamurile lumii si sa raman acolo surd, mut si prost vorbind doar cu Ea. De-a lungul timpului am strans o poezie carnivora pe care o diger de milenii; si nimic nu ma scarbeste mai mult. Uneori o acuz ca m-a transformat intr-un monstru egocentric, vanitos, autosuficient. Pradand atentie de care nu am nevoie, precum un animal salbatic ce vaneaza din placere. Dar ea e doar o oglinda ce reflecta umbra de sub piele. Umbra ce uneori creste cuvintele ce impletesc discret capcane.

12:15 A.M.
Afara undeva se aud artificii ca niste obuze ce spinteca cerul. Lumea sarbatoreste o victorie obscura nestiind ca razboiul e in floare. E o concurenta interminabila a celor care se distreaza cel mai tare. Artificii iar, ca niste rachete care vor sa traga la pamant o mare de lampioane. Lampioane ce poarta dorintele si visele a mii de oameni. Lampioane ce se ineaca in mare inainte de venirea diminetii.
Bancheturi, majorate, party-uri, nunti, botezuri. Peste tot guri deschise asteptand sa se indoape cu ceva, cu orice. Ma duc la culcare. Sper sa nu ma trezesc maine

Metamorfoze

Noi oamenii, am fost odata impreuna, undeva la inceputul lumii, cand alunecam usor unii pe pielea altora, precum serpi pe suprafata lunii. Oasele noastre, din cele mai fine pene, nu ne lasau sa stim ce-i frica, neavand sange in vene.
Dar a venit o stranie zi odata, nici nu stiu dac-am urcat sau am cazut o treapta.
Intreaga rasa a-nceput sa ia in greutate. Pe oasele delicate a inceput sa creasca, in straturi, carne. Ne-au crescut ochi orbi si urechi surde. Ne-au crescut maini sa ne tinem in loc si picioare sa mergem unde la-nceput pluteam in zbor.
Acum traim toti separati, pe o planeta fetisista, hipnotizati complet de fundurile, sanii si picioarele, unor oameni ce demult nu mai exista. Astfel din ramasitele umanitatii care acum zace ingropata-n carne, tot ce-a ramas e  muzica, precum o amintire vaga a copilariei noastre, din gradinile universale.

Trenul de Munchen

De cate ori ti-am spus sa fugim in Germania?
Acolo au cluburi canibale, ce inghit oameni ca noi.
Au inimi ce pulseaza un jazz tenebros.
Au iubiri ce separa pielea de os.
Au un elixir acustic ce relaxeaza muschii,
iar din rosul sangelui, pictorii obtin acolo o paleta de infinituri.

Munchen e dovada vie a magiei.
E un sirop peste materia vie.
N-am visat noi oare sa murim diabetici,
nesatuli de dulcegarii?
dar visele mele in germana stricata de acum
vor arde dimineata in cel mai splendid scrum,
cand tu imi vei spune in limbi necunoscute:
Zgadzam się. Piękno jest jednak mroczne.

...precum tablourile lui Goya

Viata se dureleaza in portative.
Unele sunt live.
Altele, inregistrarile altora.
Uneori Te opresti sa le asculti si iti spui tie insati:
Asta e arta!
Alteori Intunericul pare atat de frumos sub mangaierea sunetelor.
Isi misca degetul aratator pe obrazul tau
ca o ultima poveste inainte de culcare.
Acolo afara, in lumina, exista rautate dincolo de limitele frumusetii.
E bezna in interiorul nostru.
Una ce fractureaza oase si rupe organe in expansiunea sa.
Suntem capodopere momite
de atmosfera intunecata a lumii,
precum tablourile lui Goya.

Nimic

haosul meu moare.
Ma trezesc uneori noaptea, din vise in care am un loc de munca.
O femeie intr-o mana, si un copil de alta.

 Imi pun muzica sa ma linistesc.
Ma adancesc in sunete delicioase precum intr-o cada plina.
Gandurile imi fug la toate legendele iubirii ce mi le-au spus prieteni.
Nu ma pot abtine sa nu ma vad erou in unele
desi stiu ca sunt povesti pentru copii.
Cineva vorbeste incet in spatele meu in rusa:
Я просто растворяюсь в этой музыке и витаю в облаках над далеким прекрасным островом, наслаждаясь красотой...

Ce mai visezi tu Marius?

Visez soaptele unei femei,
vocale de respiratie oprita si consoane precum aplauze ale buzelor.
La zile in care ma bucur
ca am gasit un dictionar pentru a le intelege.
Visez la muzee pe care le-am vizitat amandoi in vise.
Mereu impreuna, Niciodata de mana.
La muzica umeda din nopti aride.
La o strangere de mana si soapte pierdute:
"Je n'ai plus peur, je n'ai plus peur."

Visez la umbre pe pereti
care se scurg atunci cand intind mana.
La saxofoane, viori si clape
ce imping sunete, unele in altele, in zile ploioase.
Visez ca mi se taie apa atunci cand fac dusuri de singuratate.
Ca voi inunda apartamentul de sub mine,
cu povesti interminabile.

Visez ca dorm.
Undeva departe la un milion de ani lumina de pamant.
La un milion de ani lumina in trecut.
As vrea sa ma trezesc o bomba atomica si sa inghit pamantul.
Nici macar nu e pamantul meu,
nici nu va fi vreodata.
Dar il vreau pierdut. Azi cel putin.