Pe altarul Artei

Da-i lumii arta,
Din al tau suflet, nu din altele straine.
Si apoi sa nu suspini ,cand pe pereti,
te vor agata pe tine.

Prezenta Artei in viata unui om e o invitatie trimisa dezastrului. Acest colos intangibil care trece neoprit, neinduplecat, prin destinul uman; zdrobeste orice speranta la un final linistit. Cu atat mai putin la unul fericit.
In momentul in care ai lasat o urma pe lume, fie ea pe hartie, pe panza sau pe film, atunci ti-ai dat acordul renuntarii la o existenta multumitoare.
Arta e o perfuzie de morfina care iti alimenteaza iremediabil ego-ul. Ti-l dilata pana ajunge la proportii ingrijoratoare. Iti planteaza si ingrijeste un elitism care treptat te va alunga de orice forma de viata. O aroganta perena isi va ridica tulpina din solul sufletului tau si incet incet dragostea cu care priveai lumea se va metamorfoza in toleranta. Arta iti zideste, in timp, ferestrele pe care fericirea se strecoara in sufletul tau. Privat de lumina unei bucurii, te vei stinge treptat in dezamagiri fabricate de propria-ti constiinta. Nu e nici macar vina lumii. A oamenilor din jur. Ci a ta in intregime.
Arta, fiind un drog, te va dilua, iar substanta ta si a ei se vor contopi intr-un amestec omogen. Treptat, disocierea voastra va deveni imposibila, chiar si dupa ce o alungi complet din viata ta. Incercand macar sa te separi de ea vei deveni ca apa fara oxigen, insipid, fara forma, sufocandu-se jalnic in invizibilitate.
Si astfel, simbiotul om-arta devine o fiinta inextricabila, posedand trasaturile generale ale animalului de rand care poate folosi volanul, undita sau alte unelte; si totusi aflandu-se in imposibilitatea fizica de a-si trage placerea din a le folosi. Acest prototip uman care nu functioneaza in dihotomia binara tipica masinariilor, care nu se incurca atunci cand e pus in fata testului suprem: Alb sau Negru; Da sau Nu; este irelevant populatiei ce il inconjoara. Faptul ca destinge un intreg spectru de culori si poate percepe multilateral lumea ii va oferi dificultati in conditiile in care arhitectura stricta a lumii concrete e modelata de limitatiile unilateralitatii.
In calitate de creator, nu vei fi multumit niciodata de creatie si vei lovi cu frustrare cand va esua sa isi atinga scopul. Arta va deveni astfel, religia ta. Ii vei face temple de cerneala, zgomot sau culoare pe care le vei darama atunci cand oamenii vor pierde intelesul vointei tale. Vei fi crud si neinduplecat cu cei ce ieri ii aduceau ofrande si azi slujesc alte icoane din librarii sau galerii obscure. Lacrimile tale vor indunda lumea, pumnii tai vor rascoli pamantul. Vei ramane singur, iar templele tale vor suspina mut in vantul abandonului.
Din stralucirea ta stranie la care roiau mustele avide de cultura, nu va ramane decat o umbra fada pe trotuarele orasului. Asta daca vei apuca vreodata sa-ti furi cele 15 minute de faima.
Intrebarea esentiala ramane: Merita?



"Lumea, spre deosebire de Arta, nu accepta incertitudinea. Ideea din spatele Griului e o erezie, un semn de slabiciune intelectuala. Indoiala aparand astfel ca o ultima marca a unui om incapabil sa rationeze eficient in cele mai simple ecuatii naturale. SI asa, varful piramidei trofice actuale se imparte in doua categorii deivizate vizibil de dezgustul declarat al uneia fata de cealalta: Homo Machina si Homo Ars.
Este evident care este clasa dominanta din simplul calcul al cazului clasic pix versus macara." - din Cartea care nu am scris-o.

St...nu stiu

M-am trezit la ora 10
Intr-un pat strain,
Intr-o simfonie de bormasini.

Parea ca tot blocul conspira
sa-mi scoata gandurile din craniu,
Prin sange, prin urechi.

Am ridicat din gatul meu
O pereche de brate de fata
Ce atarnau strans precum o cravata.

Cu pasul apasat, am iesit.
In alta lume, in alta camera.

Privind prin ochi luciosi
Mobila purta o ceata umeda
lichefiind perceptia etilica.

M-am culcat la ora 11
In patul meu mancat de molii
iar in pleoape s-a stins sperante oricarei memorii

Sobrietate

La dialogul vulturilor eruditi,
iti crapi urechea,
si nu lasi sangele sa se coaguleze.

O simt cum isi arata fata urata, o face urata si pe a mea. Acra, muta, lipsita de orice expresie. Isi poarta zambetul triumfator pe deasupra unor dinti albi sufocati de gingii sanatoase. Isi scrie randuri curate, lipsite de greseli, de schiopatatul parantezelor.
Are parul pieptanat pe o parte si o camas de culoarea cocainei ii imbratiseaza languros corpul.
E seaca si lipsita de culoare.
Sobrietatea poarta pantofi si discuta dezinvolt. Primeste zeci de complimente la care zambeste in semimodestie. Nu e niciodata murdara de ruj si nici nu lasa niciodata urme altora. E moneda, e validare, e erectie rece din corp muribund. E trezire violenta intr-o dimineata ce nu se sfarseste. E somn in absenta viselor. E lemn, beton si piatra. E materie neinsufletita. E om fara idei; sau cu prea multe fara a sti nimic. E dragoste, ura, invidie, dezgust. Toate conditionate. Sobrietatea e prohibitia spiritului.
E intoarcerea dezamagita a urechii catre altii care se plang, atunci cand tu esti lipsit de gura.

Executii

Din casta naratorilor omniscienti,
manati confuz
de zapada sudamericana ce inunda tarile straine.
Pe malurile unui jalnic port
De unde descarc tacut durerile.
Am ajuns baron local
cladit gigantic
din trauma, prin contrabanda.
Cu ura adusa din tari straine,
in vagoane de emotie emasculata.

Aplecand urechea la soaptele
salbaticei omeniri feminine,
Ce plang in rauri subconstiente,
de acra ironie.
Spunand ca doar in prezenta mea demonica
Lumea lor mai capata un pic de simetrie.

imi spun ca zeii in prezenta mea
rosesc furios,
Din oglinzi organice, clarvazatoare.
In timp ce cromatica-mi capruie
Isi arunca dragostea compatimitoare.

Inchisa in lipsuri decimale zace
gingia mea divina,
Supurand mierea cuvintelor de nicotina.
Iar mintea mea, neobisnuit de lucida,
in bratele unor iubiri vechi,
asteapta rabdatoare sub ghilotina.

In scantei de stiinta demonica
Lumile tale se desfac
in rece desfatare.
Iar privirea moarta, a mea,
zdrobeste tot, triumfatoare.

Inert in cercuri de betii extatice
Legat de sforile paraliziei,
de ancora unei melancolii.
Zac de milenii sub ape,
In compania unor stranii anomalii.

La cine apeleaza urechile?
Cand simt nevoia sa vorbeasca?
E un desert intreg de suflete
si toate ingroapa linistea lumeasca.

Ambi Gui Tate

Intr-o noapte de liniste,
de somn pasiv-agresiv,
de multipla personalitate,
se tarasc in geanta mea
precum serpi,
cutite, sfori, flori si creioane.

E amurg in pierdere indurerata,
sub orizontul animalului
cu libertatea expatriata.
Sunt pasi in unde disonante
sub patata influenta,
de iubiri stupefiante.

Purtat in umbre malitioase,
departe de singuranta de neon,
de siluete; de maini de ajutor.
Iar nari se dilata in miscari concise,
precum portile
unui rai ce si le-ar tine inchise.

Livid, in nocturne conversatii
ce zac in borcane craniene
paranoicele conspiratii, ascult.
Dar ce stiu acesti roboti,
hraniti constant cu gem de perle
De apocalipsele sangerii
Ce curg in cele mai straine vene?

Astfel am plantat un creion
In fruntea unui interlocutor
curios, sa vad ce sangereaza.
Nu au curs curcubee, nici un gri lichefiat
In schimb in valuri pasionale
un rosu tumefiat m-am innecat.

in bratele unui resentiment
acasa, adorm usor, irelevant
in aburi calmi de carburant.
simtind cum de milenii
spiritul meu e velin, intact,
parand asa departe,
ultima zi de invatat.

Trebuia sa aduc speranta
Dar am pierdut iar calea,
Iar acum inca o noapte
Isi lasa multumita in carnea mea.
ultimii ei colti, ruginiti, de tinichea.

Sub ochi ce se inchid,
Cu felinarele diminetii,
Ma oxidez, imbatranind stupid
In valtoarea ordonata-a vietii.

Trecere, Mizantropie, Neincredere si Sine

Satul de a trai pe luna
In oboseala unei existente solitare
Am hotarat sa fac un salt suprem
In bratele racelii universale.

Ingropat in ganduri pamantii
Schitand un zambet mort, departe de lumina,
Asteptand ziua, cand voi arunca cu carne-n ceruri
Tacut mereu, precum o mina.

Dintr-un preludiu sec
De sperante ce leaga nejustificat speranta.
Viitorul se apropie ca un strain,
Batand frenetic, la o usa fara clanta.

E ura, e dezgust si apatie.

Scarba

Natura moarta cu animalele urbane,
Impartind prada prin guri pline,
manate nonsensic,
de mecanisme masculine.

Sub ceruri blonde unde reclame
Trasand strazi in pielea diminetii.
miros a prost,
Porci intinsi libidinos pe randurile pietii.

Din umbra unui comportament esuat
Ma vad mutilat de un strain complot,
iar apa curge din pupile
Vazand ca nu mai pot deveni vreodata foc.

Mierea Incertitudinii

Sunt un gigant de marmura patata
ce se-ngrijeste de gradina lumii.
Sunt un monstru diurn, melancolic
ce ofteaza sub lumina lunii;

iar sub paza mea obsesiva,
nu va muri vreodata nimeni.

Astfel Respir prin plamanii tai, entuziastic,
Iar inima ta imi tine vene-n ambuteliaj
Prin pielea ta simt mai linistita marea,
Iar corpul mi-e imprevios la ultraj.
Sunt sarea, apa si speranta
Din porii umanitatii noastre stravezii.
Cand altii iti bat lantul dezamagirii
Eu ti-I voi rupe-n calme uneltiri.

Voi fi mana cu un milion de degete
caci sunt un milion de ochi de scos.
Voi fi cleste si tifon cand in piept
Cuiele durerii se vor adanci nervos.
Voi fi picioare, roti si aripi.
Te voi purta departe de desertul asta sticlos.
Voi fi o umbra calda ce invaluie.
Spiritul tau intins amortit pe os.

Deci Pastreaza-ti zambetul tau sincer,
pentru ziua cand iti vei mangaia copii.
Caci atunci nesiguranta anilor trecuti,
se va dizolva in paturile adormite ale firii.