Pe altarul Artei

Da-i lumii arta,
Din al tau suflet, nu din altele straine.
Si apoi sa nu suspini ,cand pe pereti,
te vor agata pe tine.

Prezenta Artei in viata unui om e o invitatie trimisa dezastrului. Acest colos intangibil care trece neoprit, neinduplecat, prin destinul uman; zdrobeste orice speranta la un final linistit. Cu atat mai putin la unul fericit.
In momentul in care ai lasat o urma pe lume, fie ea pe hartie, pe panza sau pe film, atunci ti-ai dat acordul renuntarii la o existenta multumitoare.
Arta e o perfuzie de morfina care iti alimenteaza iremediabil ego-ul. Ti-l dilata pana ajunge la proportii ingrijoratoare. Iti planteaza si ingrijeste un elitism care treptat te va alunga de orice forma de viata. O aroganta perena isi va ridica tulpina din solul sufletului tau si incet incet dragostea cu care priveai lumea se va metamorfoza in toleranta. Arta iti zideste, in timp, ferestrele pe care fericirea se strecoara in sufletul tau. Privat de lumina unei bucurii, te vei stinge treptat in dezamagiri fabricate de propria-ti constiinta. Nu e nici macar vina lumii. A oamenilor din jur. Ci a ta in intregime.
Arta, fiind un drog, te va dilua, iar substanta ta si a ei se vor contopi intr-un amestec omogen. Treptat, disocierea voastra va deveni imposibila, chiar si dupa ce o alungi complet din viata ta. Incercand macar sa te separi de ea vei deveni ca apa fara oxigen, insipid, fara forma, sufocandu-se jalnic in invizibilitate.
Si astfel, simbiotul om-arta devine o fiinta inextricabila, posedand trasaturile generale ale animalului de rand care poate folosi volanul, undita sau alte unelte; si totusi aflandu-se in imposibilitatea fizica de a-si trage placerea din a le folosi. Acest prototip uman care nu functioneaza in dihotomia binara tipica masinariilor, care nu se incurca atunci cand e pus in fata testului suprem: Alb sau Negru; Da sau Nu; este irelevant populatiei ce il inconjoara. Faptul ca destinge un intreg spectru de culori si poate percepe multilateral lumea ii va oferi dificultati in conditiile in care arhitectura stricta a lumii concrete e modelata de limitatiile unilateralitatii.
In calitate de creator, nu vei fi multumit niciodata de creatie si vei lovi cu frustrare cand va esua sa isi atinga scopul. Arta va deveni astfel, religia ta. Ii vei face temple de cerneala, zgomot sau culoare pe care le vei darama atunci cand oamenii vor pierde intelesul vointei tale. Vei fi crud si neinduplecat cu cei ce ieri ii aduceau ofrande si azi slujesc alte icoane din librarii sau galerii obscure. Lacrimile tale vor indunda lumea, pumnii tai vor rascoli pamantul. Vei ramane singur, iar templele tale vor suspina mut in vantul abandonului.
Din stralucirea ta stranie la care roiau mustele avide de cultura, nu va ramane decat o umbra fada pe trotuarele orasului. Asta daca vei apuca vreodata sa-ti furi cele 15 minute de faima.
Intrebarea esentiala ramane: Merita?



"Lumea, spre deosebire de Arta, nu accepta incertitudinea. Ideea din spatele Griului e o erezie, un semn de slabiciune intelectuala. Indoiala aparand astfel ca o ultima marca a unui om incapabil sa rationeze eficient in cele mai simple ecuatii naturale. SI asa, varful piramidei trofice actuale se imparte in doua categorii deivizate vizibil de dezgustul declarat al uneia fata de cealalta: Homo Machina si Homo Ars.
Este evident care este clasa dominanta din simplul calcul al cazului clasic pix versus macara." - din Cartea care nu am scris-o.