High. Sau Paradisul Celsius

Azi m-am trezit
in nepasare muta
c-un ecou vag de ganduri
si nimic in aer
sa-mi raspunda

Tomis Nord. Coborand in spirala de trepte din apartament pana in alee am avut constant acel sentiment acru de cadere in dizgratie. O migrena usoara isi infipse degetele in tample lasand ganduri sarate sa curga rece pe frunte. Pe panza neagra a cerului o luna facuta cu compasul asteapta precum un sfant intr-o aura de lumina. Un ochi privind din cand in cand printre blocurile ce il pazesc precum gratii. Nici nu am simtit cum am ajuns pe soseaua de varianta a Constantei.
Calcand pe trotuarul pavat cu coji de seminte am simtit un gol crescand in gat. Acest loc ia cu el in orice respiratie minute grele din viata unor fiinte. Am mai facut cativa pasi iar pamantul pare sa priveasca suspicios de sub radacinile copacilor. Varianta a fost de cand pot tine minte pamantul pasarilor de noapte cu coapse mari si buze carnoase. Acelor fiinte carora nu lise permite sa cunoasca vreodata satietatea trupului. Un oftat mort poarta cu el aerul din stomac, undeva catre lumina tragica a becurilor de neon.
E totusi ora 9 si tot ce misca pe varianta sunt palcuri de vulturi, cu ochi goi de insecta asteptand in clinchet mecanic sa-si vanda cuiburile de sezon.
Timpul trece in rafale in Constanta, precum focurile unui pistol automat in linistea universului. Uneori e intens si rapid iar alteori se opreste cu desvarsire lasandu-si oamenii suspendati cat isi incarca evenimentele. O clipire mai tarziu, sunt la Dobrogea. Din spatele unor ochi tumefiati de alcool doi batrani gesticuleaza cu guri uscate precum pui infometati. Totusi din acele pesteri negre nu iese nici un sunet. O clipa am avut senzatia ca nu mai e nimic sub pielea lor tuciurie si solzoasa. M-am gandit ca toti suntem tuciurii cand se stinge lumina si am zambit in sinea mea. Nici soarele nu tine cont de noi. De-am umbla pe strazi ca niste descreierati ne-ar incinera pe toti ca furnici in raza unui copil cu o lupa. Dar cine-l poate invinovati?
Ajung in parcul tabacariei. Urletele stranii ale copiilor din satul de vacanta zgarie linistea aerului. Niciodata n-am putut distinge originea acelor sunete care alearga in orizont din ciocanele mecani, din masinutele care mimeaza suicid in trafic. Sunt vise intr-un fel. Asa par cel putin toate acele tipete. Un amestec echilibrat de extaz si teroare. Sunt zgomotele mortii unor vise in revelatie sado-masochista.
Mergand pe aleea ingusta a parcului, statiunea Mamaia inca tremura in zgomot. E o senzatie stranie ca treci printr-un abator unde zac zeci de suflete in carlige. Suspendati, sangereaza speranta. Sangereaza vise ce se scurg din ele, in canalizari iar de acolo mai departe in mare. Marea. Acolo mor toate visele de libertate ale constantenilor; ale romanilor.
Am oftat iar si am trecut nepasator. De ce ar trebui sa fie soarta lumii e umerii mei? Probabil asta a fost atitudinea care i-a permis mortii sa se strecoare pe pamant, din umbra universului. Dar sunt distras.
Printre ziduri, am alunecat fluid. Un sarpe elegant printre copaci, pe scari. O iedera muribunda cautand un loc izolat unde sa isi lase trupul.
M-am asezat pe o banca si am privit luna iar. Pe suprafata lacului se reflecta balta de vopsea alba a lunii. Din nou tipete. Acum mai putine si nu chiar atat de intense. Luminile hotelurilor de pe un bulevard privesc peste imensitatea lacului precum faruri chioare care se incrunta sa ma vada mai bine. Din nou muzica. Din nou zgomot straniu care aluneca din Satul de vacanta. Aprind o tigara in timp ce lumea se stinge sub pleoapele mele.