Deseori incerc sa imi imaginez viata in fata unor ochi albastrii sau verzi. O viziune a lumii dincolo de cimentul spart. Coagulat dupa ce bucati de gresie cad. Din plictiseala. Sau sub presiunea acceselor de furie umana.
Am trait neinumarati ani de durata unei respiratii. Acum stam in loc. Amandoi. Cu ochii stransi de confuzie. Nu inteleg. Nu sunt mort si totusi nu pot sarbatori prima gura de aer dupa un an de coma. Timpul nu s-a oprit o secunda si nu am avut o alarma sa ne trezeasca in orele de magie. Si asa au trecut pe langa noi.
Ma tem. Stiu ca e normal sa iti fie frica pentru ca singurul moment al revelatiei e cel in care esti complet singur. Asa ca stai linistita creatura, cu calitatile tale umane. Zapada si luminile sunt doar scanteile de emotie ale unei naturi straine. Si tot ce iubim sunt doar cantece catre inaintasii nostrii. Uneori chiar si luna cade. Zile intregi. Pe nisipul din stomacul marii. Sta acolo sub ape si priveste catre ceruri. Pentru ea cerurile sunt si catastrofa si remediul.
Asa ca ii scriem un memorial:"Adio planeta singuratica". Ii spunem cautand pe unde ne-am vazut dragostea ultima oara.
Ziua intai: ne salutam moartea sufletelor.
Ziua a patra: Dragostea devine doar amintirea unui om sarac.
Inca o zi trece cu ea si anul. Cu anul, am iesit din noapte. Cu ochii obositi, cu mintile obosite, cu sufletele obosite, adormim. O mana noua intr-a mea. Una noua in a ta.
No comments:
Post a Comment