Era Soarelui

In timp ce pixul imi danseaza pe foae sunt blocat intr-un purgatoriu de liniste. Am muncit colosal pentru a avea orele astea de claritate departe de cei pe care ii iubesc sau cei care ma urasc, dar am ajuns si aici. E ciudat cum iti gasesti insule de pace in cele mai stranii locuri. Uneori cred ca acel "taedium-vitae" ce a ajuns sa-mi fie parte din mine la fel de bine ca o mana sau un picior s-a datorat in (mare) parte betiei narcotice in care am zacut in ultimul timp. Fie asta, fie m-am nascut mizerabil iar euforia acestei perioade mi-a dezgropat optimismul. in orice caz, e bine sa ai un alibi. cu toate astea, timpul e la fel de necrutator, dar in lumina palida a unui soare nevazut, ploaia aduce de data asta speranta. Uite un cuvant pe care nu l-am folosit de mult fara sa-l jignesc. E suparator cum obisnuim sa ne tragem nefericirea prin viata ca pe un cal mort lasand urme adanci prin drumul si asa incert al existentei noastre colective.
In fine, daca vrei sa aflii ceva concret despre mine iti pot spune ca mi-am pierdut un pic din privirea derizorie cu care te obisnuisem in unele nopti. Parul mi-e un pic mai lung dar fara sa ascunda dragalasenia figurii mele de copil (sau cel putin asa mi se spune). Talie mi-e mai ingusta pentru ca ore grele de munca mi-au ciupit din greutate. De ceva timp mi se spune ca limba mea si-a mai pierdut din usturimea cu care isi arunca de regula cuvintele. Asta ma bucura chiar daca ma gandesc ca o parte considerabila din mine a fost aruncata cu piatra de gat in ape. Uneori am senzatia ca dusurile lungi sub privirea prietenoasa a soarelui mi-au mai spalat din scarba pe care am avut-o pentru oameni dar mai ales pentru mine. Cred ca mereu i-am iubit intr-un fel sau altul doar ca stilul meu stangaci de viata nu a stiut sa reflecte asta. Ce mult ma bucura pretextul nostim pentru care inca ma mai pot agata de amintirea ta. Aceste mici scrisori la care degetele tremura in nerabdare precum acul unui poligraf.
Ma gandesc ca avem atat de multe de invatat si atat de multe alegeri de facut pentru a ne ameliora durerea unor vise pierdute sau sparte. Desi par neinsemnate, lucrurile astea vin uneori drept adevarate cadouri din partea vietii. IN lumina ultimelor evenimente ma simt ca un Adam ce a omorat sarpele lasand merele in voia sortii. Nu ma intelege gresit, nu mi-am pierdut setea insatiabila de cunoastere, ci doar metodele. Nu mai sunt suporterul excentric al nebuniei si desi am ramas in relatii bune, pot spune cu zambetul pe buze ca sunt sub o noua conducere. Inca nu stiu daca mi-am pastrat sarmul dement, pentru ca natura e mereu amabila chiar cand nu are motiv.
Revenind, acum imi plec capul in fata unui alt zeu. Cel al dragostei, indiferent sub ce nume se ascunde. Ca e Afrodita, venus, Hathor, Iisus, Paul, Anca, Beti, Angel, Alex, Cristina, Manuela, Irina, Imra, Iulia, Mirona, Seydar, Ana, Silvia, Bobby, Andreea, Jamie, Andrei, Livia, Lili, Otilia, Oana, Robert sau alte entitati ce le impart numele si caldura spiritului. Aceea simtire vie ca celulele corpurilor noastre ce nu se observa decat in noptile parfumate de ale vietii. Eu zic ca am aici destui zei si adoratie cat sa pornesc o religie. Acesti oameni care prin lucurile care le-au indurat si la care m-au supus isi merita din plin titlul. Existenta noastra e o bataie de inima ce isi arunca ecoul in eternitate, unde orice gest ne tine mai aproape si orice greseala ne pastreaza mai bine in albumele memoriei. Dar tu? Tu la ce zei te mai inchini zilele astea? Cu drag, Marius Cristian