Delirul

Adevarul e ca uneori ai senzatia ca treci prin viata ca un colos de piatra. Nimic nu te tine in loc, nici macar nu iti intarzie dansul dement printre ani. Ca un nebun care alearga descult printr-o campie interminabila. Ma simt uneori furat din patul meu, dinauntrul coastelor mele in zile in care am impresia ca traiesc doar un lung delir. Sunt nopti in care am urlat cu haita mea turbata la becuri ce-si aruncau lumina aroganta peste noi. Am tanjit dupa multe lucruri si m-am tarat infometat in urma lor. M-am strecurat printre siluete stranii incercand sa le observ, sa le inteleg...sa le invat. Dar ochii mei vad doar culori iar urechile mele aud doar muzica cristalina a unor cuvinte. E un zid imens de carne si os ce apara adevaratul om. Omul la care nimeni nu ajunge niciodata. In cel mai bun caz sunt doar gauri in el si ne multumim a trage cu ochiul prin ele,cu pretentia proasta ca am vazut tot ce era inauntru. Sincer sa fiu, am renuntat sa mai gasesc algoritmurile pierdute ale omenirii. Justificari pentru actiuni de care si animale ar cadea zdrobite de constiinta. De aceea am zis ca o sa implic cat mai putini oameni in setea mea salbatica de viata. Cei ce te vor in preajma lor te gasesc. Dincolo de telefoane, de calculatoare, faxuri, porumbei mesageri sau mai stiu eu ce.
Am auzit vocile inflacarate ale lumii dar ma gasesti mereu in bratele unei linistei reci. Am decis sa dansez ca un dement in ploaie in loc sa astept sa iasa soarele.