Vesti proaste

Scop. Asta e cuvantul sub limbile fiecaruia dintre noi. Orice "de ce? Cum? Unde? Cand?" isi trage seva din acest simbol al existentei noastre. Unii construim scopuri, altii urmam unele deja existente. Fiecare incearca sa dea un contur vietii sale cum stie mai bine. Fie ca iti invalui timpul in confuzia spontana a haosului sau urmaresti meticulos o ordine prestabilita, fiecare din noi cauta sa inchida ochii la sfarsit cu zambetul pe buze. Cu toate astea, in absenta unei ordini universale incontestabile, alergam ca descreieratii prin ziua necrutatoare si ne pierdem intoxicati in noaptea moale de cauciuc.  De regula nu sunt o persoana superstitioasa, fiind mereu sclavul rationalismului cinic. Totusi, pus in fata perspectivei unei morti premature sunt fortat sa iau in considerare orice aliniament ideologic. Daca exista un destin implacabil nu ma pot abtine sa ma gandesc ca situatia mea ar cam fi materializarea lui. Dar sa nu ne pierdem. 

Astazi de dimineata a fost pentru prima oara in mult timp cand mi-am amintit ce am visat. 

M-am trezit intr-o lumina calda si am incercat sa deschid ochii. O durere usoara imi mangie ochii in timp ce pleoapele mi se despart lenes precum doi indragostiti dintr-o imbratisare. Un fir subtire de sange alearga pe obraz din coltul ochilor ce imi pareau doua rani deschise. Mi-am simtit corpul greu sub o rafala de trei focuri de tuse. In timp ce priveam in jur, am vazut un tomberon micut in care stateau imbratisate servetele in haine sangerii. Cuprins de nelinistea camerei albe primul gand care m-a lovit a fost ca am murit. Dar nu eram singur. Nu era nici un corp in patul din care m-am ridicat.  Si in plus mortii nu sangereaza. Eram intr-un spital. Pe pereti, umbre de igrasie pareau ca aluneca incet cand imi intorceam privirea. Ramele ferestrelor pareau niste batrani mancati de cariile timpului asteptand rabdatori ultima suflare. In vaza de pe noptiera, un buchet de trandafiri albi zacea ofilit precum sotia unui marinar ce valurile nu i l-au mai adus inapoi. Printre picioarele patului doi gandaci alearga frenetic precum doi catelusi ce se joaca printre picioarele mamei lor. Dupa un timp mi-am simtit narile impunse usor de un parfum acid de urina. Batranul din patul de alaturi, intalnindu-mi privirea si-a rotit rusinat ochii cu amarul unui condamnat la moarte la executia caruia asista prorii copii. M-am apropiat iar de patul meu si am privit in gol la fisa spanzurata de grinda metalica. Tremurand de emotie in timp ce degetele mi se intindeau electrizate spre hartia ascunsa in scutul de plastic. Acolo, fugind de cuvantul diagnostic batut parca in piatra, statea scris Cancer precum o sentinta finala. M-am asezat incet pe marginea patului si cotrobait prin sertar dupa orice de scris. Printre zeci de foi gasesc intr-un final ceva. E creionul meu verde nr.2. Un zambet crapat imi strange buzele vazand ca era doar un chistoc tocit si varful sau e rupt. O voce fluida ca insulina isi lasa ecoul pe peretii craniului meu : "Domnu' Nitu, e timpul." Ma ridic incet si o urmez calm pe holul spitalului. In spatele meu, pe ritmul unor instrumente slabite de boala aud soapte calde ce aduc o incurajare anonima in suflet. Imi da un sentiment straniu  precum o chemare melodica din partea unui necunoscut catre un suflet in genunchi. 

And there will come a time, you'll see, with no more tears.
And love will not break your heart, but dismiss your fears.
Get over your hill and see what you find there,
With grace in your heart and flowers in your hair.

Si am inchis ochii. 

Astazi am deschis ochii in lumina palida a diminetii. Mi-am tarat pasii un pic prin casa si am plecat spre medicul O.R.L cu un zgomot surd in urechi. Acolo, o voce rece si indiferenta mi-a spus dupa o pauza scurta "Nu stiu cum sa-ti spun dar cred ca ai cancer laringian. Vino neaparat pentru analize sa vedem in ce stare e si ce putem face...". Restul discutiei a fost doar o insirare de silabe vagi care conturau speranta gratuita ce fiecare medic o ofera unui pacient terminal. Si asta a fost tot. Asta a fost ziua in care fantana din care scoteam apa vietii mi-a intors galeata aproape goala.

Cred ca cel mai mult imi vor lipsi lucrurile nefacute si persoanele cu care nu le-am facut. Dar asta e viata, un carusel dement in care nu stii in ce moment ti se termina cursa. Pe unii ii vezi cum coboara, dar nu-ti poate fi cu adevarat mila de ei cat timp cat rotile tale inca scrasnesc violent. Dar sunt si multi care stau pe gard sa urce iar timpul nu asteapta pe nimeni. A fost o calatorie placuta. Ne vedem pe partea cealalta.