Blocaj/e

E posibil oare ca arcadele si coloanele pe care statuia vie a mintii mele zacea, sa se fi prabusit cu ceva timp in urma, fara stiinta mea? Ma trezesc si adorm zilnic in tremurul nervos al degetelor ce sugruma un creion in fata unei coli mereu albe. Acest travaliu perpetuu al unui creier fortat sa coordoneze un corp privat de sens ma oboseste ca pe un animal ce trage la jug. Ma simt ca un mecanic de tren satul de munca ce se joaca cu macazurile aruncandu-mi gandurile de pe sine. E o senzatie tare proasta si nelinistitoare. SImt ca e un rift intre mine si lume ce se adanceste cu fiecare pas facut in afara casei, cu fiecare nota ce se catara pe gat tarandu-se in timpane. Pe scurt, nu pot scrie. Nimic relevant cel putin. E ca si cum pana ieri am fost un cantaret de opera iar astazi de dimineata destinul mi-a pus aracet in paharul de lapte. Nu gasesc scop in nimic si incerc pe cat posibil sa nu sochez pe nimeni cu interiorul meu mai artificial decat un bord de dacie. Nu ma pot mobiliza sa fac nimic. Poate e sevrajul fericirii ce incet isi sterge urmele din organism plecand odata cu vara, lasand in urma doar nevoia. In dementa fiilor favoriti ai titanului Timp; Iunie, Iulie si August, pana si ochii se dilata si se contracta sub ritmul frenetic al muzicii. Pielea e ceva mai moale sub mangaierea soarelui iar parul respira zgomotos infruntand vantul. Dar toate astea-mi sunt straine acum. Sunt fortat sa particip pasiv in derularea vietii mele. Poate problema mea e ceva mai mare decat o simpla pana de inspiratie. Poate e viata mea cea care are nevoie de un scop ceva mai nobil decat a-mi mentine temperatura constanta. Uneori privesc drept solutie oamenii care traiesc in mizerie, printre sticle sparte si mucegai umflat de apa. Cu gandaci, cu sobolani, cu creaturi pe care lumea le-a fortat sa zaca in izolare; in case intunecate precum antice gropi de gunoi, pavate cu mancare putrezita si obiecte ce nu-si au rostul acolo. Poate in imbratisarea paturilor roase de molii, prinzand delirul sub gene voi zambi iar,  caci el mi-e prieten vechi. In perioadele astea de timp in care ma simt ca sacul de box al unei sorti ce zdrobeste cu tot ce are din primul pana in ultimul moment, observ cu amaraciune ca nici abandonul meu umil nu opreste seria de lovituri. Si acum ce e de facut? Absolut nimic.Nu am nici un drept asupra nimanui si nici nu voi smulge vreunul cu forta de la cineva vreodata.
Intr-una din zilele astea ma voi trezi iar dimineata si in pahar va fi lapte din nou iar flacara nemiloasa a timpului va arde in timp orice urma de a mea din foaia asta.



Neintitulat

Ma dispera gustul statut
De imaginatie frivola
Si aroma fermentata
A unui spirit adancit in coma.

Ma dezgusta cuvantul
Precum un om cu limba usoara
Si randurile arogante
Ce goale-n fata mea se desfasoara.

Ma impinge furia
Sa tai linii de carbune
Si sa-ngrop cuvinte
In albe gropi comune.

Ma invinge teama
De nebuni ce vin lipsiti de ganduri.
Ce mi-au rapit deja regina
Adancindu-mi regele-ntre scanduri.

Dar ma linisteste soapta calda
A orasului mangaiat de mare
Si ma intind usor spre somnul
Ce de milenii in grija ne are.