Ca orice artist aspirant nu ma pot abtine sa ma intreb ce face munca mea imperfecta, mediocra? Ma uit prin ea cu scarba cu care gunoierii privesc tomberoanele. Imi pare nascuta din mana grabita a unui bolnav de parkinson. Duhneste a inspiratie divina si totusi arata ca un cadavru. Toti oamenii astia care traiesc in capul meu isi gasesc o expresie estropiata pe hartie. Doar reflexii mutilate de undele unei pietre aruncate in lacul primordial al creatiei. Ma vad incapabil de a construi un corp sufletelor ce le-am cunoscut inconstient. E o gaura in cap, un vortex ce inghite orice imagine plauzibila a unei persoane intangibile. Nu pot lega nimic de nimeni. Craniul meu e un salon expozitional unde lumi paralele isi deruleaza neintrerupte existenta. Iar eu doar un martor mut al unei astfel de capodopere introvertite. Asa ca incet adorm...