Scrisoare catre casa

Imi iubesc tineretea. E cel mai bun lucru din viata mea momentan. Imi ofera luxul de a fi las. De a fi nomad. De a putea fugi de mine,de responsabilitati, de a fi intruchiparea unor asteptari, in orice colt al tarii sau al continentului. In zilele cand privesti in sus si iti dai seama ca pana si stelele au disparut, poti oricand sa iti arunci cateva lucruri in geanta si sa pleci. Intr-un fel chiar imi simt pielea patata de cerneala adolescentilor francezi ai secolelor trecute; romantic anarhist cu temperament burlesc. Cand pui un astfel de spirit pe sine, sau in centuri deasupra rotilor, cu siguranta vei obtine o fiinta ce alearga deasupra drumurilor, deasupra lanurilor, deasupra sa, planand tacut catre necunoscut. Sub capcana inchisa a pleoapelor, in ureche se adapostesc stranii orgii cu Feist, Regina Spektor sau Fionna Apple ce curg domol din valurile sangelui de struguri. De acolo, febra placuta a verii imi tine strazile inimii inchise si mainile ocupate cu poeme ce peste ani nici eu nu le voi mai intelege pentru ca viata are valoare doar privind-o prin perla lucioasa a prezentului. Si totusi uneori sunt zile in care caldura te ingenuncheaza, gata de a-ti decapita gandul de a merge mai departe. Sunt oameni ce imi trag sufletul inapoi spre locul unde marea saruta nisipul. E o copilarie ce imi umbla prin memorie si imi deschide robinetele unui potop de amintiri frumoase. Dar imi ascund ochii sub umbra noptii si visez. In lumina lunii, tot aurul de pe pamant nu-mi poate fura acest lux. Apoi ii deschid iar in preajma altor suflete. Mereu sunt altele. Ma bucura ca inca mai pot gadila tendoane imaginare sub care dorm orgolii. Ma intristeaza sa vad Oamenii infometati dupa un pic de simpatie. Vorbele bune fiind acum delicatesele unui popor care a uitat cum sa guste bucuria. Astfel, mergand prin ciulinii baraganului mi-am tarat corpul pe sub un soare violent ce inca imparte bice de lumina. M-a bucurat sa ma stiu chinuit. Am simtit ca departe de siguranta unui adapost, murind pe marginea asfaltului in mijlocul unei mari aurii de spice ma voi strecura cumva pe raze, direct in soare. Alteori insa, am mers sub un cer stins precum o pana de curent si i-am zambit multumind pentru intelegere. Timpul, draga mea, fuge spre sud pe autostrada apusului. Zilele s-au intins, iar noptile s-au uscat precum smochine in bataia cruda a caldurii. Am pierdut ceva din el dar nu l-am lasat sa fuga cu sufletul meu. In fond, ce importanta au fusurile orare pentru morti? Pentru un copil ascuns inainte sa se nasca?
Chiar si asa, nimic n-a curs fara sens. Mergand, si plantand afectiune in carnuri ce o uita, am sters de praf, placerea latenta de a vorbi, a unui milion de fiinte. Acum le numesc ale mele si le port sub unghii de fiecare data cand praful drumului ma arunca aleatoriu pe unde ma pot duce picioarele. Acum sunt acasa si sapunul imi sterge treptat amintirea voastra vie. Pe data viitoare zei anonimi...