delir

E 5 dimineata. Cu un ultim efort ma arunc invins pe bancheta din spate. Oasele imi trosnesc rabdator iar intreg corpul pare ruina unui vas esuat.
Sunt carat de un carabus metalic spre casa. Inchid ochii, incet adorm.
Deschid ochii. Dincolo de geam se vad scheletele fostei Masinarii Agrare a Baraganului. Blocuri cu arcada sparta, sonde roase de rugina calica, silozuri cu stomacul gol si alte cladiri inghitite incet incet de abandon si uitare. Pe ici-colo, cate un caine se opreste, priveste spre masina o secunda, apoi dispare in labirintul de moloz.
Nu stiu unde sunt, dar orasul asta arata de parca nu a mai avut rabdare sa vina apocalipsa. La periferie, case nesigure se sprijina una in alta, adapostind vietati care se hranesc cu nimicul din jur. Baraganul e patat cu astfel de orasele in care troneaza ruina. Odata cu rasaritul, intram pe un fel de drum national. Tabela indica impartiala: Constanta, Braila, Galati etc.
Incet, incet farurile se sting. O cotitura si cateva minute mai tarziu scrasnit de sine. Ma trezesc anxios din atipeala si e prima oara cand vederea unui tren ma ingrozeste. 5 ore de mers cu trenul acum m-ar nenoroci complet in starea asta. Apoi respir usor. Sunt in masina si nu trebuie sa ies nicaieri.
Pe marginea drumului, stalpi de lemn construiesc un pod din cabluri pana la iesirea din oras. Acolo, femei pe tocuri din vertebre fumeaza rabdator pe centura. Le privesc iar ele par sa ma priveasca la randul lor cu fetele contorsionate. Par cumva uimite ca ma vad in viata. Am mai trecut pe aici? Sau poate e doar un alt delir. Secunda trece iar ele raman in urma. In umbra.
 Cand m-am trezit iar, tarani ce fata crapata de munca pazeau tarabe de struguri. Cu tigari in coltul gurii, valuri de piele pareau sa le alunece de pe fete atunci cand se incrunta. Deasupra lor, un billboard urias care face reclama unui outlet de lux. Ma intreb cat de sus in lista de prioritati a taranilor e Dior, Vuitton sau Saab.
Dupa un timp, masina opreste in parcarea unui "han". Soferul coboara si se indreapta catre doua gratare sudate intr-un fel de stea neagra. Deschid portiera si vomit zgomotos. Ceva mai incolo, o familie observa dezgustata ca am aparut pe fundalul pozei lor. Sterg poza si se muta la cativa metri mai incolo, lasand fiinta pamantie sa se tarasca inapoi in pestera ei de metal.
La radio un copil suna si intreaba daca exista pisici inaripate. As fi vrut sa sun si eu sa spun ca da. Ca liliecii sunt soareci inaripati si daca ei exista, de ce nu ar exista si pisici inaripate? O mana imi curge usor pe umar. Ma intorc dar nu e nimeni acolo. Adorm din nou.
Visez faleza Eforiei. Cobor din masina si sunt tinut usor de mana. Locul e minunat in perioada aia a anului iar fata de la capatul mainii mele e uimitor de frumoasa. Cumva, asta nu ma impresioneaza. Sunt apatic iar o greata ma cuprinde simtind ca voi lasa mana ei in aer in curand. Clipsesc iar cand deschid ochii imi simt scarbit talpile linse de gainat uscat si metal. Deasupra mea pescarusi urla dement.
Sunt pe puntea Evangheliei din Costinesti. Sar, disparand in valuri.
In iarba revin. Deschid ochii si un pahar mi se pune in mana. Toata lumea vorbeste tare. Ma imbrac sa plec. iesind pe usa imi dau seama ca sunt in Genova. Marea e de un albastru divin, iar barci ancorate in larg se leagana lenes. Las pharul pe balustrada si imi rotesc ochii catre un muntele din spatele casei. Pe el, alte casute construiesc un turn Babel care se pierde in nori. Cobor cu paharul in gradina iar o bolta uriasa se intinde in strada inghitind lumina cu florile ei roz. Pentru o clipa am senzatia ca nu mai exist si ma simt indescriptibil de fericit. Apoi deschid ochii si ma trezesc iar in masina.
Afara, cerul toamnei pare acoperit de valuri, iar de jos de aici parem niste inecati aruncand o ultima privire spre soare.