Ceturile Vaii Rele

Din butoi lichidul curgea neintrerupt in galeata. Din cand in cand mai lua cate o cana si o moleseala calda ii invaluia corpul. In jurul lemnului, un tapet de viespi statea neclintit curatand orice strop reusea sa se strecoare printre scoarte.
Se opri un timp si privi deasupra tocitoarei, deasupra gardului, deasupra capatanilor galbene de porumb schilodite de toamna. Dincolo de palma de pamant ce avea sa fie a lui, un deal pavat cu padure vie, interminabila, parea sa priveasca inapoi spre el. Se simtea mic acolo cu strugurii si beciul lui in care lumina se sfieste mereu sa intre. Totusi, in linistea aia moale, in foiala pisicii printre picioarele sale, lucrurile parea in sfarsit asezate iar sufletul lui plutea undeva pe deasupra brazilor, nemuritor precum culorile lor.
baiatul in numele caruia se impletea istoria Romei si a Ierusalimului, statea acum neclintit cu ochii in nesfarsitul verde, lichidul curgand usor din buza galetii pe pamant. Fara sa isi dea seama, el era o ultima frunza dintr-un pom ale carui ramuri au purtat nume ciudate; intinse peste secole. Ador, Lucsa, Ion-Erou, Tudora, Mortasivu, Ivenita. Maini si picioare care au cladit imperii in umbra, doar pentru a disparea odata cu ele in pamant, departe de lumina diminetii.
La captul drumurilor ramane acum doar o pata de pamant si un copil. Unul ai carui muschi ard de oboseala si al carui suflet e pierdut prin padure. Intoxicat cu struguri si frumusete.
Intr-un final, asta e tot ce ramane. O melancolie beata dupa lucrurile pe care le-am avut si nu le vroiam sau lucrurilor pe care nu le-am avut niciodata.