Mi-a spus ca miros a biscuiti. A biscuiti si vanilie. A zile de primavara.
I-am multumit, am zambit discret si am privit spre mare. Stiam ca nu miros a biscuiti. Miroseam a alge. A scoici si apa sarata. A valuri mereu invinse de o faleza implacabila. Miroseam a caini turbati ce urla in noptile reci din ruinele vechii cetati. Din ale celei noi. Miroseam precum calmul unui somn fara vise. A liniste care tortureaza prin inteles. A foame fara sfarsit. De luni, de marti, de ani de zile.
Nu am mirosit niciodata a biscuiti, dar omul inspira in plamani speranta cu mult inaintea aerului. Si de multe ori, doar cu atat ramane.
No comments:
Post a Comment