Protest impotriva...Vietii?

Particip la o Revoltă violentă împotriva vieții dar e doar un pumn în oglindă.
Artă. Timp. Iubire. Ură. Toate doar pauze între înghițituri de mâncare.
Îmi pictez fața acum dar e doar o altă automutilare. În spatele culorii uscate, nu e nimic.  Totul e rece și lipsit de expresie. O marmură cărnoasă.

Zilele sunt navigări oarbe prin tropicele cunoscuților necunoscuți. Războaie interminabile în căutarea unor iluzii ale percepției: Realitate, adevăr. Încercările unui gândac de a privi în cameră prin gaura cheii.
Iar înăuntru ce e de văzut? Gimnaști emotivi, dansând grațios sau căzând jalnic în praful incertitudinii.

Cezari, Napoleoni, Stalini. Mănâncă și respiră la aceeași masă. Suntem toți la fel într-un sens. Înveliți de un lac din care ni se văd doar mâinile din care dăm disperați pentru ajutor. Fluturi în borcane. Oameni cu cap de cameră, de pensulă, de daltă, de pix, de chitară.
Nu există Papă pentru blestemați. Nici patriarch, nici președinte. Și atunci spune-mi cum ar trebui să știm diferența între bine și rău? Ce altceva e acolo pentru noi în afară de compania resemnării?

Port pe umeri pungi peste pungi peste pungi ale tuturor lucrurilor pe care le-am cumpărat. Cum aș putea vedea lumina? Într-un final, Ochiul e doar o bancnotă. Fermecătoare, colorată, trecătoare. Azi te văd, mâine te-am pierdut pentru restul vieții. Printre alte miliarde ca tine.

De ce mai are Eros arc în era noastră? De ce nu are o semi-automată? Mine de teren? Rachete nucleare? Sau o clădire de birouri unde să venim pentru a muri. Îmi pierd cumpătul văzând mereu nori în cafelele băute în oraș iar aceea de acasă e doar un abis ce se holbează înapoi la mine.
Totul e o aberație. Un discurs despre partea întunecată a sufletului, ținut unei cârtite.

Corpul asta e un tren. În așteptare. În întârziere. Pe șina lui, așteptând Accidentul. Distorsiunea corpului gol. Transă  interminabilă  fără rațiune. Și astfel manechinele privesc. Criticii critică. Iar peste tot se așterne treptat ruina. Într-un final totul e o anatomie trecătoare. Un ochi aici, o gură acolo. Un picior, o mână, un sărut, o îmbrățișare. Aștept ziua în care Pomii vor merge în extaz pe biciclete printre ruinele blocurilor, sărbătorind cu ale lor flori, dispariția omenirii.