Adevarul e ca traim intr0o lume uimitoare. Dar ca toate lucrurile bune, sunt foarte putini cei priviligiati sa se bucure de ele. Uneori raman blocat cu zilele in apartamente straine, pe strazi sparte ce clocotesc cu oameni meschini. Cu toate astea, nu exista un iad mai rau decat cel pe care noi insine il construim cu meticulozitate inconstienta.
Azi m-am trezit din ceata purpurie si am bantuit prin casa unde ma aflam. Gasind calculatorul, am pus muzica. In acel moment, Lamaita, un canar de culoarea galbenusului de ou a inceput sa cante. Am ramas ului total de cat de placut putea acea pasare mica sa umple camera cu niste sunete divine. Spunea povesti despre prieteni, despre locuri, despre lumi ce nu le voi cuprinde niciodata si totul era atat de frumos incat camera insasi parea sa vibreze de emotie. I-am deschis usa colivieisi a zburat afara in cea mai salbatica miscare. Trebuie sa fi facut sute de cercuri prin camera inainte de a se aseza pe un ficus si a incepe iar sa cante. A stat acolo un timp iar cand piesa s-a terminat a zburat inapoi in cusca. Atunci Mi-am dat seama ca acea pasare desi nu isi pierde vremea intrebandu-se care e scopul ei pe pamant de ce apa are toate starile de agregare sau ce e iubirea, stie cu fiecare fibra a ei ca pentru a obtine ceva trebuie sa iti tragi toata fiinta in directia aia devenind o forta de neoprit ce nu i se poate refuza scopul. Sau poate nu stia asta, poate am invatat amandoi acest lucru azi. Esential e ca de azi nici unul din noi nu va mai ramane in colivia apatiei.
No comments:
Post a Comment