e un motiv pentru care suntem educati sa mergem la culcare odata cu lasarea serii. Noaptea aduce cu ea obiceiul prost de a te gandi "la lucruri". Si lucrurile astea sunt facute de regula din acelasi metal de neoprit ce spinteca tot felul de carnuri in abatoare.
M-am gandit la oameni. La cei care i-am iubit si al caror nume acum nu lasa decat un ecou gol, lipsit de sens. La cei care ii iubesc acum si care incet incet se aseaza comod in sicriele memoriei. Totul curge, se evapora, pleaca. E o senzatie ametitoare ca nimic nu are substanta. Golul din stomac in lipsa emotiei il reprima si zdrobeste pe cel al lipsei mancarii. Totul e o amorteala seaca. Pana si cuvintele pe care le scriu se zbat sa aduca un pic de glorificare autorului. Secunde sacrificate pe altarul unui ego parasit.
M-am gandit la timp. Si cum se contracta. Se scurge. O inundatie invizibila ce matura toti copii pamantului lasand in urma cinici, prosti si plictisiti. Timpul ar putea la fel de bine sa nu existe. Poate e doar o unitate pentru a masura bataile inimii. Sau fluxul respirator. Oare ce ne-am face fara timp? Am fugi toti dintr-o parte in alta ca descreieratii urland ca NU MAI E TIMP? Sau am sta linistiti oferindu-ne timp unii altora spunand ca E TIMP PENTRU TOATE. Timp, timp, timp, timp. Purtam razboaie nesfarsite pentru acest zeu nevazut. Straniu.
Ma simt epuizat dupa o zi de facut nimic. E posibil sa fi trecut o viata intreaga asa. Doua, trei, poate chiar mai multe.