Eram robot de tabla
in parcarea unui hotel.
Caine mecanic scormonind,
prin gunoaiele unei zile.
Imi uitam botul la baza burlanului
si lasam ore in sir
apa de ploaie sa imi inunde narile,
sperand la o rugina timpurie.
Dincolo de parcare,
oameni vin si trec
cu maini impletite,
cu saruturi pe buze.
Apar si se duc
impinsi de fluxul ametit al vantului.
Eu in schimb, raman aici
legat de un magnet invizibil.
Parcarile lumii totusi,
sunt pline de caini mecanici;
tesuturile lor metalice,
roase de singuratate.
Iar acum,
dupa luni de seceta,
observ obosit de tuse,
prima mea pata de rugina.
Doamne ajuta sa nu ma vindec!
No comments:
Post a Comment