Visul Fractal

Drugs, drugs drugs. The hymn of the damned. The time capsule that keeps the spirit away from the real world. I can't begin to wonder how much I wandered through space completely unaware of it. Have I finally become mad, putting a temporary stop to my human consciousness?

Un echipaj de Psihonauti. In capsule, se fac treceri prin rezervatia de ciment. Sirene, betivi, masini, Toate sunt doar vibratii, diluate intr-un flux temporar neintrerupt. Mi s-a oprit motorul pe acoperisul falezei. Combustiile infernale ale constientului se opresc lasand linistea unei realitati solzoase sa ne inveleasca rece, ca o zapada neagra. Un salt e tot ce imi mai trebuie si voi fi coplesit de linistea acuta Cand viata va fi cel mai putin certa, poti avea poemul meu, sa-l pastrezi in sertarele memoriei.

Suntem sub ghetar. In stanga mea e sfantul panica cu ochii crapati. In tot regatul lui e amenintare. Ma nelinisteste sa vad atat de multa frica crescand pe fata lui precum cea mai divina floare. Raman calm in dezamagirea mea si il privesc cu mila. Va trai sa vada alta zi, sa rada iar sub soare iar in ochii lui odata cu rasaritul se va tese din nou cea mai dulce nepasare.

There's lots of pretty, pretty ones
That want to get you high
But all the pretty, pretty Ones
Will leave you low
And blow your mind
♫♪♫♫♪♫♫♪♫♫♪♫♫♪♫♫♪♫♫

Strazile sunt cartografiate in talpi. de sintetica visare. Se desfac in porti, ce poarta sufletul prin bezna spre  mare. Imi aud muzica. E inchisa undeva in faleza, in plastic steril, in buzunare. O simt cum asteapta rasaritul monedei pentru a se desface in palma mea precum un camp de floarea soarelui. Abia astept sa imi trimit otrava in uitare prin labirinturile foselor nazale. Si asa, cercetand noaptea de piatra, noi, maimute de carbon, din treptele oraselor primordiale, ne retragem sub aripa intunericului spre macelarii de organe. 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10. Ne trebuie combustibil nou, de-ar fi sa mai zburam spre stele. Ne-am prabusit prea des in orbita cu mainile intinse spre ele.

Dorm mereu in calmul haosului nedivizat. Acolo unde e ultima baricada a dimensiunii umane. Ca umbra a  cuvintelor neintelese, a gesturilor salbatice. Sarutul meu poarta dezamagirea in lifturi afectuoase din gura pana in demisolul sufletului. Timpul meditatiei e finit. E sfarsit. Cate canapele, paturi, banci sau scaune imi vor mai cuprinde corpul pana voi dormi in bratele tale? Sensurile vietii se duc rand pe rand in avioane, trenuri, masini, pe drumurile rasaritului spre pantecul de unde se nasc zilele. Iar eu raman privindu-le in urma, reflectat tot mai sters in oglinda lor retrovizoare; Transportand in carnea ce se subtiaza, durerea noastra trecatoare. As vrea sa-ti vizitez noptile, un inger in aburi de vanilie dar ochii mei scurt-circuit iti cara visele succint precum curentul in bobine.

Cacao si vanilie. Dualitatea antica a copilariei. Blestemul cafeniu si salvarea murdar-argintie. Si totusi eu imi ingrop zilele in salate incercand sa apar un maine strain de mine. Furnici pe jar, alergand de colo colo pe un lemn. Nestiind ca infernul ce se-nalta e consecinta, nu-i blestem. Ahhh eroi de guma in jeep-uri gonind spre paradisul nocturn, etern iar din trotuare cu burti ce cad din coloana cainii urmaresc avantul lor dement. Astfel inchidem ochii privati de un ultim sens, in timp ce linistea farmaceutica ne inchide ochiul, ce trebuia deschis permanent.