Salbatici in umbra Brasovului

Soarele umbla incet pe deasupra pietii Sfatului. In multimea de voci rabdatoare, cateva se distingeau; euforice, anxioase.
Cuvintele noastre apasate suna parca mult prea incantate in ordinea evidenta a orasului. Cu toate astea, trecatorii zambeau aprobator, incantati si ei de vitalitatea noastra.
Pareau sa stie cumva ca toata bucuria aia nemascata nu e coagulata de vinul fiert ci de sufletele noastre care desi bine ascunse, nu au reusit sa scape ani de-a randul de uscaciunea vantului si a sarii.
Cumva, intuiau si ei ca in minutele acelea, noi uitasem secolele de infrangeri care ne-au adus acolo intr-o perfecta victorie.

Dupa un timp, ne-am terminat vinul si ne-am desprins de banca iesind din umbra muzicii din piata.
Cladirile simpatice pareau sa se indoaie si sa ne priveasca curioase: "Ce fel de oameni mai sunt si astia cu sunetele lor stranii?" Pentru ca aveam in piept cele mai ciudate silabe. Franturi de conversatii cu mii de sensuri sau absolut nici unul, nu reuseau sa se coaguleze in ceva concret in minte:

Eram dement; as fi vrut sa scrijelesc in hartii, scrisori de dragoste orasului si sa le bat in cuie pe usile bisericilor.

Ore intregi de umblat dupa nimic ca niste copii care alearga dupa fluturi. Apoi Incaltari rupte ne grabesc dupa un scop prin magazine. Intr-unul acoperit de teracota si vita-de-vie se termina cautarea. Tenisi Lacoste la 50 de lei. A ras iar rasul lui a fost o cheie in contact cu care ne-am continuat drumul.
Era deja amiaza si cerul era sangeriu. Dintr-un gang se auzea usor ceva care te scotea din minti de placere: "Don't let the sun catch you crying". Hipnotizati de sunetul soptit am ajuns in fata unui scari spiralate, peretii ei inveliti intr-o plapuma de portative scrise de mana. Parea uimitoare in rochia ei brodata de muzica.

Urcam aducand cu noi o furtuna de exclamatii si deschidem usa.
Zgomotul ne goleste instant de orice gand, pentru 2-3 secunde nu am stiut unde sunt si ce m-a adus acolo. Cand mi-am revenit, un fum gros plutea suspicios in salonul complet gol de lume. Apoi ca trezite din reverie cateva voci de fete incep sa se distinga in alta camera. Dar in asta, un pian urias doarme pe o latura a camerei. Sprijinit de el, un contrabas. Impreuna par doi prieteni dupa o seara interminabila de betie.
Restul peretilor miros a cartile ce ii imbraca. Miros a Camus si Proust. A Steinbeck si Faulkner. Gogol si Bulgakov.

Sunt beat iar chelnerita e un sfanta de pe tavanul catedralelor fiorentine. E frumoasa si aduce bere si astea sunt poate cele mai minunate doua lucruri la un om atunci cand nu astepti nimic de la el.
Pe geam, se vad siluete alunecand bine dispuse pe Republicii, in toata directiile.
Daca in Constanta iarna e iadul, in acea zi de toamna din viata Brasovului strazile lui au fost paradis.

Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la tine si muzica lui Satie imi inunda capul. Pentru o clipa stiu ca desi sunt un animal, inca pot visa la inceputuri ce lasa sufletul dormind cu un zambet discret pe buze. Visul ramane in punctul asta ultimul viciu pe care mi-l pot permite.
Apoi totul e intrerupt. Platim si plec, memoria mea facand fotografii obsesive ale locului. Absorbind totul pana la ultima particula de culoare.
Afara umblam iar fara tinta. Ajungem prin alt gang intr-o casa de vanzare peste drum de o scoala primara.
Urcand la etaje, rafturi de carti vechi zac in semi-intuneric sub un steag alb pe care scrie:"Pt. Voi". As fi luat una dar in mintea mea inghesuita m-am gandit ca nimic nu e gratis si mi-am retras mana.

O soapta ma cheama la geam. Urc treptele si privesc prin sticla murdara.
Randuri de copii stau aliniati in liniste ca margelele unei numaratori in clasa de peste gang. Iesim pe un pod intre cladiri si de sub vita coapta pare ca tot mustul s-a scurs invers in nori. E o zi uimitoare sa fii in viata.
La iesire, inca un vin fiert si gustari calde.
Am ras, am vorbit si am facut poze, totul in fata multimii care se imputina constant. Cu lasarea frigului, am plecat si noi si am ajuns la intrarea unei bazilici. Am batut iar preotul ne-a deschis usa cu efort.
Era atat de liniste inauntru incat simteai o stinghereala fiind acolo complet singur cu tine. In locul ala erai si Dumnezeu si drac si nimicul primordial care le-a dat nastere.
Iar absenta sunetului te dizolva complet in marmura cladirii, lasand din spiritul tau doar o pata care va fi spalata la prima ploaie. Suntem nimic. Totul e nimic. Dar asta ne da puterea de a naviga oceanul cosmic al timpului alaturi de altii, pentru a deveni ceva din experienta.
Nici un Dumnezeu nu a aparut in ziua aia sa-mi arunce in brate revelatii, dar linistea pe care o simteam aceeasi dinainte ca universul sa ia nastere, m-a facut cateva minute sa nu ma mai simt doar un naufragiat.

Asa am stat in genunchi cu mainile impreunate si mi-am multumit mie ca eram acolo. Fara nici o rugaciune. Fara a cere nimanui iertare pentru nimic. Am iesit de acolo zambind de parca am gasit un adevar ce il purtam de ani de zile prin buzunare.
Apoi am urcat intr-un taxi si am lasat noaptea sa ma inghita. De pe bancheta din spate, cicatrici argintii se intreceau pe fata Brasovului.