Clopotele Sfantului Edmund bateau zgomotos anuntand ora. Cineva deschide usa, iar de undeva din josul strazii, se auzeau timid manele.
Pe masa de lemn in carciuma din port zac halbe neterminate de bere. O silueta neagra de pe deal priveste spre el, sau spre macaralele care harjaie plictisite in port. Undeva la mii de kilometrii, pe plaja mediteranei, copii inca se chinuie sa puna pietre una peste alta mangaiati de soarele anemic al toamnei.
Cumva, toate gandurile duc inevitabil acasa. Pe malul propriei mele mari. La Sky View, unde acoperisul constantei se afiseaza mandru: Iti place ce vezi? Te intimideaza ca toate lucrurile astea vor fi aici mult timp dupa ce tu vei fi maturat? Probabil nu.
Pe aici nu vezi femei subnutrite din ai caror umeri ososi par sa iasa coarne. Sau poate aici sufera de alta foame sub hainele lor de piele. Cine poate sti? Intreaga lume pare multumita aici, singura ura pe care o au e cea pe care o cultivi tu in ele.
Poate e ceva in apa totusi. Corpurile lor pline par sa atraga doar fluturi. Sau poate drogurile cu care am venit de acasa imi intretin mirajul asta de luni de zile.
Imi amintesc vag, cineva imi spunea ca par un vis intunecat de indiferenta, cand zac la geam si privesc in golurile care umbla pe strada. Tornadele mele ce aduna secunde pe care le pierd intr-o ultima suflare calda.
Eram in Semanatoarea si as fi vrut sa le spun ca sunt pe moarte. Ca medicamentul meu e in roti, in sine si in aripi metalice.
Dar habar n-aveam ce gandeam in ziua aia. Viata Era o prostie.
No comments:
Post a Comment