IV

Azi a fost prima oara in mult cand am vazut-o pe bunica Maria. A fost prima oara cand ne vedem de e vizibil ca are Alzheimer. A iesit la poarta cand am ajuns. Avea ochii negrii, mari, de o profunzime moarta. Ceva cum au pestii aceia din frigiderele magazinelor. Gauri negre plantate pe o fata retrasa pe os ca un animal incoltit la perete. Am privit cateva secunde acei ochi stranii, jefuiti de amintiri, care alunecau prin aer. Un zbor lichid a doua randunele prin furtuna. Odata la ceva timp, pe fata ei parea sa joace o scanteie de revelatie ca si cum si-ar fi amintit ceva dar ar fi fost prea slaba sa tina de acel lucru. Uneori parea sa ma cunoasca, alteori incerca sa se prefaca. Alteori ma intreba direct cine sunt.
De-a lungul zilei am urmarit-o. Avea un amestec de expresie serena dar curioasa. Ambele oscliand, pareau ca se alearga una pe alta peste fata ei. Era un copil care privind lucruri pe care nu le intelege e usor distrat de orice altceva din jur. Mana stanga ii tremura constant precum un steag miscat incet incet de briza marii. Si era slaba. Atat de slaba. Cateodata ma intreba cine sunt. Uneori ii spuneam ca sunt nepotul ei. Alteori intrebarea parea tulburatoare. Cuvinte profetice cum doar lucrurile pe care nebunii, murbunzii sau cei in delirul bolii le pot spune. Mi s-a parut ironic faptul ca am baut si am fumat atat timp ca sa uit lucruri pe care le-am facut cu un milion de vieti in urma iar ea inghite pastile sa-si poate aminti ce a facut in urma cu o ora. Dar e seara si mergem toti la culcare livizi, cu senzatia apasatoare ca unii din noi nu ne vom mai trezi maine. Afara, in praful strazii, copii abia incep sa iasa, tipand, alergand. Sarbatorind viata in ritmuri frenetice. Zilele sunt pline de ironie in partea asta a pamantului.