Ochiul Intunericului

Caldura coplesitoare te da afara din casa,
ca un proprietar ce nu si-a vazut chiria.
In racoare noptii, sub coaste, imploziile se linistesc.
Pe o alee in cotul Constantei, stalpii de lumina dorm.
Pleoapele lor de plastic au cazut
in somn indiferent,
probabil obosite de greutatea prafului.
Iesind din intuneric, lumina curge peste piele
ca o mana ce mangaie
un iubit absent de milenii.
Din blocuri, suspinele copiilor
arunca povestile zilei in visare.
De la terase, oameni construiesc murmurand
aventuri ce n-au avut inca loc.
In parcari, masini privesc precum lupi morti,
dintr-un cimitir de ciment.
Pasii conduc intr-un mars funebru,
spre uitare,
amintirea fetei cu parul scurt si ochiul albastru.
Nu l-am vazut niciodata pe celalalt,
nu am stiut incotro priveste.
Asta e pedeapsa mea.
Ore noi in oceanul noptii,
mancate de intrebari.
Unde o fi acum? Ce vant in mangaie parul?
Ce tigari ii saruta buzele?
Treptat, pasi lenesi
alunga corpul asta, iar, spre casa.
Intrand iar pe alee, lumina intarzie pe piele,
ca o mana ce nu e gata sa se desprinda.
Totul a fost doar
alta noapte,
un poem al ochiului,
care nu vede nimic.