Politica Vanitatii

Probabil cel mai greu de suportat adevar este faptul ca nu esti special. Realizarea aceea zdrobitoare ca pur si simplu esti total dispensabil. Ca nu esti facut din praf de stele, ca nu bantui visele cuiva, ca asa zisa ta arta nu-i buna nici de sters pe jos si ca in consecinta nu vei fi vreodata nemuritor. Mi se pare grotesc felul in care ne supunem unor chinuri extraordinare pentru a vinde macar o iluzie a unicitatii noastre. Ne plangem de "pupincuristi" in timp ce noi stam cu fundul la vedere asteptand in secret sa fie pupat. Ne legam de gat cuvinte, culori, muzica, haine. Totul pentru un strop de atentie. De recunoastere. N-as vrea sa fiu inteles gresit. Prefer un stil propriu, desi excentric, infinit mai mult decat lipsa de imaginatie. Doar ca felul in care  fiecare celula a fiintei noastre urla in orice moment: SUNT AICI! UITA-TE LA MINE! e uneori de-a dreptul demn de dispret. Partea dramatica e ca rareori iti aude cineva strigatul intr-o mare de voci ce spun acelasi lucru. Si atunci cand se intampla, va vrea si acel cineva recunoastere. Un schimb mutual. Nimic nu e gratis. Relatii intregi bazate pe un troc de complimente. Una mie, una tie, una mie, una tie. Toti, antrenati intr-un mecanism straniu al vanitatii. Eu prefer sa-mi impart atentia in toate directiile. Dezordonat si dezinteresat in cea mai simpla simetrie. Nevrand sa constientizez vreodata daca la randul meu, complimentele ce mi se fac sunt sincere sau rezultatul reflex al celora pe care le fac; sunt liber in indiferenta mea. Dar nu mereu...