Marius pe Malul Marii

Am iesit din casa. Coborand scarile ma simt adancit intr-o spirala de ciment in care nu pot distinge nimic. Cu fiecare treapta intr-un intuneric indescifrabil. Afara, o adiere subtila de vant imi atinge mainile precum o pensula fara culoare. Ma simt invaluit in linistea mecanica a orasului. Incep sa merg incet, fara o destinatie iar  pe sub casti se strecoara suflul metalic, nesigur al unei masini in trecere. Se pierde, apoi vine alta. Privind in jurul meu, simt cum ceva ascutit ca o unghie neingrijita ma zgarie rapid pe sub coaste. Cateva secunde. O miscare rapida si atat, care lasa in urma o cavitate aproape insesizabila. Treptat, nimicul lasat in urma se dilata. Imi aprind o tigara. Mergand de-a lungul bulevardului, taxiuri cara oameni precum trenurile marfa. Cate trei, cate cinci. In toate partile, prin bezna taiata ici colo de sferele unor stalpi de lumina. Un caine ma priveste cateva secunde apoi isi lasa iar capul pe labe intr-un somn fara vise. Undeva mai incolo, un grup de femei cu caini ma conduc cu privirea. Inainte; si mult dupa ce am trecut. Privirile lor, un amestec de curiozitate si frica. Imi las gluga sa alunece usor peste degete si apoi linistita pe ceafa. O parte din frica se dilueza apoi creste iar in stranii vibratii. Voci limpezi se strecoara in ureche dar nu pot distinge nimic. Muzica din casti se impleteste in cuvintele lor. Versuri ciudate ale unor lumi straine. Mergand mai departe pe varianta, nu imi mai simt mana care pare acum lipita suav de tigara. Degetele imi par atasate superficial ca o hartie umeda pe un obiect strain. Inhalez. Deasupra Ovidiului lumini lucesc anemic. Totul intr-un tablou apocaliptic al nepasarii. O senzatie ca nu sunt unde trebuie ma inveleste pana la piele ca o haina uda. O haita de prostituate racneste semibinedispusa :
- Baiatu'! Vrei ceva? Incetinesc o secunda si sunt un milion de lucruri pe care as vrea sa ma opresc si sa le spun. Fara a ma opri, pe sub un zambet crapat las un:
- Nu stiu. Nu. Multumesc oricum. Se uita una la alta in liniste si isi continua discutia.
Pasind nesigur, Ma gandesc la mine ca la un trotuar din care in fiecare an primaria mai fura cate un metru doi pentru parcari. Pentru cei ce au masini. Printre blocuri, ragaitul metalic al orasului se stinge ca refluxul unei cafele care a dat in foc. As fi vrut sa am o masina de cafea, sa scoata natural, fara zgomot ceasca zilnica. Pe aleea mea, pisici privesc curios de pe margini. Par sa priveasca adanc, sa gandeasca ceva fara a spune nimic. Pentru o secunda sunt si eu o pisica, visand la tot pestele din mare. Ajungand la scara blocului ma trezesc o clipa in pacanitul interfonului. Urc scarile, intru si imi fac o cafea. Imi aprind o tigara. In alte zile Nici nu fumez sau beau cafea. Azi e altfel. Inauntrul meu, nimicul isi face loc in fiecare celula. Prin vene, tesuturi, in unghii. Ma simt invins de o noapte interminabila.
Cred ca a trecut o luna de atunci. Poate mai multe. Poate noua vieti. Dar din seara aia n-am mai vazut lumina zilei...