Lunna (mazgalituri vechi)

"Exista o idee a ei, pentru ca fizic a incetat sa mai fie de ceva timp. Mai apare spontan precum visele din nopti cu luna plina ce raman intiparite in minte topite in speranta intruchiparii."

Aseara a fost o noapte splendida cu luna ca o secera cum vezi pe drapelurile turcesti, cu un tavan de stele aprinse ca un planetariu deasupra crengilor. M-am asezat pe terasa, m-am intins pe o bancheta. Privirea imi era furata de hartile astrale ce sclipeau in bezna. Cateva secunde mai tarziu, poate de frig, poate cautand un pic de afectiune, intre mana si coastele mele s-a asezat pisica proprietarilor. Am mangaiat-o un pic si apoi am oftat usor. Apoi a disparut. Am simtit-o iar stand intins, intre umar si ureche cum isi impingea mai intai urechile apoi capul, de obrazul meu nebarbierit. As fi vrut sa ma fi barbierit de dimineata. M-am temut ca va pleca dar in schimb doar a tors usor iar apoi a ramas nemiscata. Mi-am intors capul si am privit-o. In lumina chioara am avut impresia ca privesc pe cineva cunoscut. Ochii ei aveau o limpezime mai mult decat umana. Pareau a fi o entitate cu totul distincta de restul fiintei. Erau precum niste globuri de cristal ce trimiteau momentul asta undeva la o distanta de nemasurat. I-am zambit iar ea a schitat unul din gesturile acelea pe care le fac animalele ce nu le poti ghici niciodata. Parea cadoul unui Egipt uitat catre lumea o lume moderna pierduta.
Nu mai stiu cat a durat totul dar la un moment dat nu m-ar fi surprins daca acea pisica ar fi vorbit. In cele din urma a intors capul si a privit in sus spre constelatii. Parea absorbita, ca un navigator ce isi planuieste ruta. In acele clipe parea un arhitect al universului. Un pictor al unor lumi ce probabil nu le voi cunoaste vreodata.
Dupa un timp, a coborat de pe bancheta si s-a indepartat privind inapoi spre mine din cand in cand. Nu am oprit-o. Doar am privit lung, umbrit de un sentiment ciudat de goliciune, cum isi continua drumul.
A doua zi, am parasit acea curte. Iesind pe poarta am vazut-o pe Lunna. In ochii ei inca jucau acele flacari verzui, dar un pic mai lenes decat seara dinainte. Poate in timp, acel verde se va dizolva intr-un caprui calm sau poate chiar negru. Tarandu-mi picioarele pe aleea ingusta mi-am dat seama ca am iubit pisica aia. Am iubit-o cu pasiunea aia nebuna cu care te indragostesti cateva secunde de cineva strain pe strada. Un haos de cateva secunde ce opreste timpul doar pentru a-l derula mai repede ulterior.
As fi vrut sa ma intorc, sa ii spun ca nu cunosc nimic mai minunat ca ea. Dar nu am facut-o. Erau oameni care ma asteptau in masina. Mereu sunt oameni care te asteapta. Undeva...