Constanta, mon amour.

A traversat calea ferata. Undeva in apropiere, un tipat de metal pe metal se sparge in toate directiile. Dupa ce a ajuns pe partea cealalta a privit cateva secunde in urma. Pe peron, zeci de oameni se adunau ca moliile la vagoane, biciuiti de lumina seaca a garii. Lasa un suspin astenic si pleca mai departe.
Era tarziu si avea atat de putin timp de liniste pana trebuia sa se intoarca acasa. la pat. La cafeaua de a doua zi, la cele 24 de ore ce vor fi iar luate cu forta din calendarul sau.
Apoi se pierdu in bezna. Talpile bocancilor il purtau pe o alee din care lipseau pavele. Cu ochii mijiti, drumul parea o gura mancata de carii. In departare, un latrat turbat spinteca tacerea. O secunda de neliniste, apoi continua. Deasupra lui, o Luna taiata de cracile de pini se distinge in bezna. Pomii cancerosi dispar, iar pe cer ramane un bec urias de culoarea clapelor unui pian. In sfarsit lumina.
Aprinde o tigara si o ceata groasa ii paraseste narile. In dusul neasteptat de lumina, ruinele fostului depou CFR Constanta zac precum oasele unor zei ingropati de timp. O cladire cheala aici, una fara ochi alaturi. Mai incolo una cu etaj parea capul unui gigant sprijinit pe un trunchi fara coaste, peretii adunand deseurile vii ale orasului. Inauntru, sobolani se opresc o secunda complet, apoi se imprastie in gaurile din podea. O spirala de scari se intinde lenes spre cer, la capatul ei, un perete spalat de lumina. urca. Sus, o poiana de ciment. Complet goala, pazita de caramizile care zac ca niste soldati invinsi; sparte; digerate de foamea neoprita a zeci de zapezi.
In spatele lui, o goarna urla sfasietor. CET-ul striga; un stomac impuns de ulcer.
In fata, orasul se intinde. Timid la inceput, apoi nestingherit dupa ce ochii lui se obisnuiesc cu lumina. O campie artificiala, batrana; unde Trestii luminoase de sticla, metal si beton par sa se clatine peste licaririle de neon. Autobuze racnesc violent apoi sunetul lor e inghitit in distante inaproximabile. Orasul tuseste mecanic din plamanii de metal lasand In urma, un miros bolnav de benzina arsa. Se aseaza pe marginea peretelui daramat si priveste in liniste. O tigara mai tarziu, ofteaza. Un oftat amar al unui rege invins. Deposedat. Un imperiu intreg al nimanui. Pisici se fut demonic pe putinele fasii de pamant de jos si ii opresc violent gandurile. Ce le pasa lor de lumea asta muribunda?
O caldura timida incepe sa ii arda degetele. Arunca tigara. Tuseste. Scuipa. O pisicina minuscula de sange se aude plonjand in aer de la etaj, apoi se sparge de gunoaiele de jos. Se intinde usor pe spate si respira usor, reprimand tusea care ii creste in torace. De acolo, de pe etajul fara acoperis, intregul cer al noptii pare o morga licarind in liniste. Inchide ochii; adoarme usor. In craniu, ganduri se intrec pe autostrazi infinite. Imra, Selenne, Carlotta, Cristina. Toate se zdrobesc de un perete urias, iar apoi intunericul le inghite.
Secundele se dizolva si se strang intr-o cana uriasa de timp. Apoi, cand capul ii e golit de sunet, telefonul suna. Alarma. 23:00. Isi aduna corpul din praf si se intoarce in gara traversand nepasator liniile de cale ferata. urca in ultimul autobuz spre casa. Succesiunea de stalpi il adoarme cumva, ca oi numarate intr-o seara nelinistita. Autobuzul opreste. Cap de linie. La parterul blocului sau, un vecin asculta: Verloren (Alles).
Zambeste; apoi se pierde pe trahee blocului.