I got irremediably lost in metal. In leather. In cotton. In ink. In this mad search for myself.
I am clothed yet the fabric seems to wear me. Wear me in. Wear me out.
it reaches in my pockets and pays for our lifestyle.
For the miracles of these hate couture.
I feel abducted somehow from any purpose. From any plan.
In my cruelest nights, the wish for some sort of plan is always there.
Theres winning to be done by those who have plans.
But not for you and me.
Nights. Cruel as the cold wind. Dead as the leaves on which I tread on my way home. Contemplating. Contemplating meanings. Or lost chances. I always take my chances. A savage within a world that despises the unknown. The unsecure. Half lives. Half selves. I try to be whole within the gaping chaos. I used to love chaos. But on nights like this...
I cheated life and always got things my way. But the world does not have a blind eye towards such things.
So punishment comes. It does not crush me. But it does worse to my hopes. To my expectations.
The mad marathon of my existence continues. Butterflies in my stomach are going to sleep. Refusing to die they slumber for something else.
Saturday, 26 October 2013
Wednesday, 23 October 2013
X
Cred ca provenim dintr-o linie interminabila de nomazi. Una care vaneaza orizonturi pictate in explozii de culoare. Care alearga fara asteptari catre pasiuni colosale. Suntem fii a milioane de familii batrane ca pamantul. Oameni in care sangele clocoteste ca o cafea furioasa pe foc. Se cunoaste in hainelele noastre. In adiasi rupti, in elastic ieftin de par, in noroi, vanatai. In fotografiile noastre. In locuri pe care le-am descoperit singuri, departe de fotografi asiatici si forte de ordine. In trasaturile noastre. In ochi nestinsi, in curbura aceea a buzei cand esti intrebat ce ai facut cu viata ta.
Eu, tu si alti cativa suntem seva din spiritul vesnic viu al aventurii interminabile. Si nu vorbesc doar de calatorit. Sufletul patrunde in toate crapaturile locurilor unde corpul il poarta. Orase mari, orase mici, orase natale, orase interioare. Pielea pastreaza in cicatrici, semne din nastere si tatuaje harti ale trairilor noastre nemuritoare. Secrete ale altor generatii care stiau ceva mai mult. Asa ca sunt mandru de mine. Sunt mandru cu o aroganta nemarginita pentru ca indiferent ca sunt la un loc de munca, la scoala, pe campii interminabile sau intr-un bar undeva, fac parte din coloana sonora a lumii vii. Si desii ecoul meu e mic, impactul pe care il am va fi de nemasurat.
Suntem copii ai straniilor contradictii.
Eu, Nascut in iarna, un amant iremediabil al verii. Unde am dispretuit viata atat de mult timp, acum zambesc copilareste la umbra unei ciocolate calde. Sangele violentei a fost spalat de pe mine si m-am ridicat peste abuzuri ca o camasa fluturand legata de geamul unei masini, pe autostrazi interminabile.
Nu imi doresc o lume plina de oameni ca mine. Probabil nu sunt. Si e cel mai bine asa. Vreau doar persoane uimite de simplitatea extatica a lucrurilor. Oameni care sa ma imbrace cu geniul, cu pofta lor de viata ca o haina de duminica, in cea mai frumoasa sarbatoare a vietii mele.
Eu, tu si alti cativa suntem seva din spiritul vesnic viu al aventurii interminabile. Si nu vorbesc doar de calatorit. Sufletul patrunde in toate crapaturile locurilor unde corpul il poarta. Orase mari, orase mici, orase natale, orase interioare. Pielea pastreaza in cicatrici, semne din nastere si tatuaje harti ale trairilor noastre nemuritoare. Secrete ale altor generatii care stiau ceva mai mult. Asa ca sunt mandru de mine. Sunt mandru cu o aroganta nemarginita pentru ca indiferent ca sunt la un loc de munca, la scoala, pe campii interminabile sau intr-un bar undeva, fac parte din coloana sonora a lumii vii. Si desii ecoul meu e mic, impactul pe care il am va fi de nemasurat.
Suntem copii ai straniilor contradictii.
Eu, Nascut in iarna, un amant iremediabil al verii. Unde am dispretuit viata atat de mult timp, acum zambesc copilareste la umbra unei ciocolate calde. Sangele violentei a fost spalat de pe mine si m-am ridicat peste abuzuri ca o camasa fluturand legata de geamul unei masini, pe autostrazi interminabile.
Nu imi doresc o lume plina de oameni ca mine. Probabil nu sunt. Si e cel mai bine asa. Vreau doar persoane uimite de simplitatea extatica a lucrurilor. Oameni care sa ma imbrace cu geniul, cu pofta lor de viata ca o haina de duminica, in cea mai frumoasa sarbatoare a vietii mele.
Saturday, 19 October 2013
Frumusetea Naturala A Infidelitatii.
Ce sa scriu? Ceva pentru mine. Pentru tine. Ceva sa ne vindece tristetea. Dar tristetea nu se vindeca niciodata nu? E doar amortita sau amplificata de contact uman. Sau nu exista? E si asta o iluzie? O foamete? Un delir uman? O intrebare? Eu nu sunt trist. Tu esti? Ce vrei?
Vreau sa nu mai fiu cretin. Sa nu mai fiu ipocrit. Sa castig mereu si sa nu mai dorm niciodata. Dorm tot timpul, in ultimul timp. E timp pentru toate. Da. Trebuie sa fie. Altfel...
Altfel nu stiu. Nu am stiut niciodata nimic. Ma prefac doar ca invat lucruri dar sunt la fel de confuz ca in prima zi de scoala. Imi trebuie ajutor. O mana, o vorba, un sarut. De ce nu se mai saruta lumea? Complet nevinovat. Fara dragoste, fara tineri de mana aferente. Ah, ziarele sunt pline de tradare. Televizoarele la fel. Toata lumea inseala. Toata lumea tradeaza. Toata lumea minte. Numai eu nu. Eu si tu. Si El. El-ul tau.
A mea ma minte sigur. Dar nu imi pasa. Dar tie da. Tie mai mult ca mine.
Avem un contract social. Posesie. Mainile condamna sa stii. Sunt Catuse Metalice. Te intreb: E siguranta? Sau captivitate? Apartin. Ochi, urechi si buze. Cineva vrea un contract pentru ele. Asta e siguranta. Loialitatea. Inchiderea.
Marius Cristian. Anarhist romantic sub acoperire, in republica fascista a lumii. Umanitatea ne spune ca suntem la fel si totusi, fiecare se vrea unic. Ne face afectiunea unici? Afectiunea unui singur om. Si daca e asa, cat timp te tin de mana nu imi voi putea vedea parintii? De ce nu putem fi obsedati unii de altii fara reguli? Sa te caut arzand ca o revelatie religioasa si sa nu conteaze nimic? De ce sa imi ceri sa fac asta inainte de a putea sa ma gandesc la ea?
Ma gandesc din ce in ce mai des la Pentru Ca Pot. Era prea mult pentru noi. Cred ca inca e. Dar stia ea ceva...stie ea ceva.
Vreau sa nu mai fiu cretin. Sa nu mai fiu ipocrit. Sa castig mereu si sa nu mai dorm niciodata. Dorm tot timpul, in ultimul timp. E timp pentru toate. Da. Trebuie sa fie. Altfel...
Altfel nu stiu. Nu am stiut niciodata nimic. Ma prefac doar ca invat lucruri dar sunt la fel de confuz ca in prima zi de scoala. Imi trebuie ajutor. O mana, o vorba, un sarut. De ce nu se mai saruta lumea? Complet nevinovat. Fara dragoste, fara tineri de mana aferente. Ah, ziarele sunt pline de tradare. Televizoarele la fel. Toata lumea inseala. Toata lumea tradeaza. Toata lumea minte. Numai eu nu. Eu si tu. Si El. El-ul tau.
A mea ma minte sigur. Dar nu imi pasa. Dar tie da. Tie mai mult ca mine.
Avem un contract social. Posesie. Mainile condamna sa stii. Sunt Catuse Metalice. Te intreb: E siguranta? Sau captivitate? Apartin. Ochi, urechi si buze. Cineva vrea un contract pentru ele. Asta e siguranta. Loialitatea. Inchiderea.
Marius Cristian. Anarhist romantic sub acoperire, in republica fascista a lumii. Umanitatea ne spune ca suntem la fel si totusi, fiecare se vrea unic. Ne face afectiunea unici? Afectiunea unui singur om. Si daca e asa, cat timp te tin de mana nu imi voi putea vedea parintii? De ce nu putem fi obsedati unii de altii fara reguli? Sa te caut arzand ca o revelatie religioasa si sa nu conteaze nimic? De ce sa imi ceri sa fac asta inainte de a putea sa ma gandesc la ea?
Ma gandesc din ce in ce mai des la Pentru Ca Pot. Era prea mult pentru noi. Cred ca inca e. Dar stia ea ceva...stie ea ceva.
Dream 1.3
She just laid there broken
in the middle of the road.
My love is a car crash
head-on into your soul.
in the middle of the road.
My love is a car crash
head-on into your soul.
Thursday, 17 October 2013
Untitled
The bells of Santa Maria Novella
are ringing.
Roaring savagely.
Prowling close.
Seeming to be
hunting the devils,
on each and every street of Italy.
Such a damning sound.
I feel my soul burning.
Bleeding.
In unison with my ears.
What infernal sounds to make,
for something claiming to be so holy.
Bells ringing again.
Each morning. Each afternoon.
Disturbing my sleep. My thinking.
The mind rebels against them.
Twisting.
Like a worm in the fire.
Inside the house,
a voice murmurs.
Always wanting to talk.
The radio wants to talk.
The phone wants to talk.
The Tv wants to talk as well.
I just want music
to fill these echoing chambers.
Instruments of silence. Of peace.
But Violins whisper of Violence
while pianos paint veils of intricate madness.
I am barefoot and half naked
roaming the halls of this 3 chambered apartment
like a ghost of semi-luxury.
I am Alone,
roasted by a sun I don't wish to see today.
Oh dark jazz how you soothe me!
I seem to forget my body
when we both dance,
eyes closed,
away from the curious eyes of the city.
You dance with my body
and I with what is left of me.
And then the bells again,
howling accusingly:
Oh Christian, your inferno is the memory!
are ringing.
Roaring savagely.
Prowling close.
Seeming to be
hunting the devils,
on each and every street of Italy.
Such a damning sound.
I feel my soul burning.
Bleeding.
In unison with my ears.
What infernal sounds to make,
for something claiming to be so holy.
Bells ringing again.
Each morning. Each afternoon.
Disturbing my sleep. My thinking.
The mind rebels against them.
Twisting.
Like a worm in the fire.
Inside the house,
a voice murmurs.
Always wanting to talk.
The radio wants to talk.
The phone wants to talk.
The Tv wants to talk as well.
I just want music
to fill these echoing chambers.
Instruments of silence. Of peace.
But Violins whisper of Violence
while pianos paint veils of intricate madness.
I am barefoot and half naked
roaming the halls of this 3 chambered apartment
like a ghost of semi-luxury.
I am Alone,
roasted by a sun I don't wish to see today.
Oh dark jazz how you soothe me!
I seem to forget my body
when we both dance,
eyes closed,
away from the curious eyes of the city.
You dance with my body
and I with what is left of me.
And then the bells again,
howling accusingly:
Oh Christian, your inferno is the memory!
Vis 1.0
Cocktailuri si discutii dezinteresate. Cineva canta la pian. Live. E mzica buna. Inceata dar buna. Precum cheful nostru. Pereti, tavan, mese. Peste tot sticla. O sala uriasa de bal. Ca in Basmele rusesti. Port costum si barba.
Credeam ca voi fi singurul. Nu sunt. Mereu e altcineva. Individualitatea e o iluzie. Dar e o iluzie frumoasa.
E bine sa o pastreze altii pentru tine totusi. Ciocnim. Toast. Sunt discret baut dar e o placere nespusa sa
zambesti fara a vorbi. Fara a avea un motiv perfect intemeiat si gata de a fi expus. E atat de multa pace in lume. In lumea buna poate.
In aia rea oameni mor. Oameni ingheata. Oameni sufera. Dar nu sunt acolo acum. Zilele de conserve si vin sunt complet in urma, ca o iarna care a vrut sa imi rapeasca viata.
Acum, totul e simplu. Ma gandesc daca va mai fi vreodata la fel. Coruri de voci se saruta incet in linistea camerei.
Unele rad, unele vorbesc usor, cu gravitate. Altele cauta intimitatea unora anume. Toata lumea navigheaza pe o mare neadanca de sampanie. Sticla. Sau cristal. Ce mai conteaza? Ce mai conteaza intr-o zi ca asta, cand te prefaci interesat de durerea impecabila a unei aristocratii nemuritoare?
Si totusi...Poate am murit. Poate dorm undeva intr-o alee visand la ce vad acum. Ce realitate crunta iti trimite astfel de ganduri in cele mai simple momente de abandon?
Credeam ca voi fi singurul. Nu sunt. Mereu e altcineva. Individualitatea e o iluzie. Dar e o iluzie frumoasa.
E bine sa o pastreze altii pentru tine totusi. Ciocnim. Toast. Sunt discret baut dar e o placere nespusa sa
zambesti fara a vorbi. Fara a avea un motiv perfect intemeiat si gata de a fi expus. E atat de multa pace in lume. In lumea buna poate.
In aia rea oameni mor. Oameni ingheata. Oameni sufera. Dar nu sunt acolo acum. Zilele de conserve si vin sunt complet in urma, ca o iarna care a vrut sa imi rapeasca viata.
Acum, totul e simplu. Ma gandesc daca va mai fi vreodata la fel. Coruri de voci se saruta incet in linistea camerei.
Unele rad, unele vorbesc usor, cu gravitate. Altele cauta intimitatea unora anume. Toata lumea navigheaza pe o mare neadanca de sampanie. Sticla. Sau cristal. Ce mai conteaza? Ce mai conteaza intr-o zi ca asta, cand te prefaci interesat de durerea impecabila a unei aristocratii nemuritoare?
Si totusi...Poate am murit. Poate dorm undeva intr-o alee visand la ce vad acum. Ce realitate crunta iti trimite astfel de ganduri in cele mai simple momente de abandon?
Subscribe to:
Posts (Atom)