Sângele meu e coclit de fier.

De lumina grizonată a norilor.
Străin
de culoarea care curge
din pământ spre cer,
după ploaie.

Sângele meu
aude melodii,
când plec, le văd.
Are prieteni imaginari,
care refuză
să pășească în materie.

Sângele meu e un vas,
care navighează printre stele,
comunicând
printr-o purtare apatică,
simțurilor ce nu diferențiază
aurul de piatră.

Și
apoi mă ia nesiguranța
Și
motoarele încep să-mi tremure.