Ai vrut să știi ce am mai făcut în ultimii ani.
Nu cred că am făcut nimic notabil. Singurele lucruri constante au fost respiratul și scrisul. După ce am plecat, am ajuns în Florența. Pe străzile pavate cu piatră am umblat ascuns de căldura obositoare. Nici nu am numărat zilele petrecute în parcurile tăcute, la umbră, zăcând pe iarba vie. Pământul are o forță slabă în dealurile Italiei. Cumva pare obosit de miile de ani în care vieți au decurs violent și au dispărut nepăsătoare. Vezi tu, în Florența, istoria locului și pietrele caselor sunt singurele lucruri constante. Oamenii par să se miște dintr-un loc în altul într-o apatie relaxată. Fără un scop anume, altul decât să fută și să mănânce. Practic, lumea vie e obsedată doar de un trai lipsit de orice fel de grijă.
Interlude: Platon Andtritsakis - Via Pajuta III.
Străzile sunt înguste și vara par plictisite de sutele de pași care fac poteci invizibile printre clădirile importante ale orașului. Palazzo Pitti, Galeriile Ufizzi, Piazza Michelangelo, Parco Cascini. Din când în când, criminalitatea e inventariată la TV prin câteva imagini ale Palazzo di Giustizia. E un oraș atât de divorțat de realitate. Mergând aiurea cu orele, cu zilele, nu am văzut spitale, nu am văzut primării. E un oraș ce pare guvernat de o lege nescrisă. Informală.
Din când în când apar carabinieri a căror uniformă ciudată, de cea a civililor, aduce mereu mai mult a costume de carnaval decât a unor oameni ai legii. Prin piețele înghesuite în ganguri sau cu pălării de metal meticulos ridicate, sfidând căldura apăsătoare a soarelui, toate popoarele lumii se plimbă nestingherite prin piețe. Îmi părea că sunt pur și simplu invizibil. Am trăit într-un apartament nu foarte departe de centrul orașului, cu pereți înalți și reci. Dimineața, când îmi puneam picioarele pe gresia rece a casei, eram mai mult spirit decât un corp fizic, nedesprins total din orașul nopții încă murdar de substanța viselor.
Duminica, clopotele unei catedrale din apropiere lăsau un ecou în cameră. Mereu am dormit cu geamurile deschise. Probabil subconștient, voiam ca sufletul meu să zboare mai ușor unde își are locul în timpul somnului. Marțea, la ora 10, într-un apartament de alături, cineva cânta la chitară o piesă de câteva ori. Uneori era Nirvana - Heart Shaped Box. Îmi închipuiam că trebuie să fie un puști cu blugi rupți și un tricou vechiuț. Alteori cânta Pink Floyd - The Great Gig in The Sky. Atunci mă gândeam la o fată cu părul drept și bocanci negri. Niciunul din personaje nu avea față. Nicio trăsătură.
Era plăcut oarecum. Când nu ploua și eram forțat să mă gândesc la tot felul de lucruri. Zilele cu ploaie erau o pedeapsă de nedescris. Chiar dacă ieșeam prin parc lăsând apa să îmi curgă în creier sau scriam în pat minute în șir, îmi era aproape imposibil să nu mă duc cumva cu gândul acasă. Pe de altă parte, locuitul în același oraș cu ai mei mă termina psihic. Mama... mama nu a fost niciodată un punct de reper în viața mea. Mai mult un soare care zâmbește malițios înaintea unei furtuni necruțătoare. Iar tatăl meu, valurile mării, calm și indiferent la viața ce se naște și moare în jurul lui. Așa am decis că trebuie să plec.
M-am mutat în Roma. Gustavo Montesa - Tango Serenato de Schubert. Am locuit cu verișoara unui prieten din copilărie. Nu ne prea întâlneam. Dar când ne întâlneam seara, beam martini înghesuit între lămâie și sticlă. Vorbeam italiană și era un fel de ritual ciudat, ca o împărtășanie ciudată de sărbători. Aproape de fiecare dată, eram cuprins de o umbră de tristețe înainte de a adormi. Acolo am lucrat la o editură. Zilele treceau liniștit. Căldură și orchestre de zgomot. Claxoane la orice pas. Oameni grăbiți care dispăreau înainte de a putea să le schițezi un portret vag.
Eram plătit ok și îmi construisem un stil de viață acceptabil. Seara luam masa în oraș, ascuns în sacouri și cămăși. Într-un fel, viața mi-a oferit tot ce i-am cerut de-a lungul timpului, poate de asta am căutat mereu experiențe noi. Am cunoscut puțină lume cât am fost acolo. Când nu aveam mâinile ocupate de hârtii și pixuri sau taste, mă plimbam leneș pe străzile mute în timpul nopților. Eram absorbit de un sentiment de vinovăție neîntâlnit până în momentul ăla. Nu puteam scăpa de sentimentul că îmi lipsește iremediabil ceva. O perioadă am dat vina pe caracterul meu schimbător. Nedefinit complet până atunci. Apoi trecutul a năvălit nestăpânit din nou peste prezent. Am vorbit destul de mult cu tine și complexul meu mesianic s-a activat probabil. Simțeam o nevoie nepotolită de a face pe cineva fericit unde eu eram complet mizerabil. Probabil.
După un timp am decis că nici Roma nu mai oferă nimic din ce căutam. Străzile au început să semene între ele, iar oamenii, care oricum erau șterși. Din când în când, urlete în stații și haine aruncate de la geam mai vărsau un pic de culoare în zilele obositor de liniare. Odată cu venirea toamnei, am decis să plec. Totul a coincis cu nunta celui mai vechi prieten pe care îl am.
Așa am ajuns în Lausanne. În Elveția. E un oraș în care ceva timp am simțit că a fost construit cu bucăți din mine. Fiind toamnă, era răcoare mai tot timpul, dar niciodată frig insuportabil. Un oraș calm și curat, cu o eleganță pasivă. Străzile lui, gustând zilnic din buza lacului Geneva unde vase cu vele și yachturi se leagănă afectuos unele lângă altele. Într-un apartament micuț deasupra unui restaurant chinezesc, am urmărit ploile și populația organizată. Era un ideal de precizie civilizată. Nimic nu dura mai mult decât trebuie. Nimic nu era spus fără a fi nevoie și nicio discuție nu era lungită fără sens. Mi-a plăcut un timp și acolo. Majoritatea timpului eram afundat în vinuri și conversații cu puținii străini care făceau cercetări.
Așa am asimilat bucăți din Grecia, Mexic, Polonia, Germania și India. Mă distrau în secret numele de familie ale oamenilor care îmi aduceau informații de pe glob în pragul casei, așa cum probabil îi distra și pe ei obiceiul meu inutil de a scrie. Timpul trecea în valuri subțiri de vin. În companie trecătoare. Trecuseră deja luni de zile în care eram măcinat de singurătate. În punctul ăla am decis să fac un salt de încredere și să mă întorc în țară să o văd pe tipa cu care vorbeam de ceva timp. O inițiativă pe care, deși nu o regret, a fost una complet inutilă. M-am întors în Constanța într-o zi mohorâtă de octombrie. Ajunsesem vineri, iar sâmbătă eram în fața restaurantului Fabaria, bătând nerăbdător din picior, neobișnuit cu frigul nesuferit și întârzierile neanunțate.
După câteva minute a ajuns. Am luat masa, am băut. Am fost în Doors. Mă uitam în jur și probabil eram singurul om în cravată, deși larg desfăcută de parcă era un ștreang înainte de momentul final. Mânecile suflecate păreau să arate drumul înapoi. Aveam capul precum un stup în care milioane de gânduri se izbesc dement de toți pereții. Am mai ieșit de două ori, măcinat de confuzie. Apoi m-am întors la vechile obiceiuri. Rămas singur, am început din nou un șir de drumuri. Din noiembrie și până în martie am fost constant pe drumuri: Brașov, Buzău, Prahova, Dâmbovița, Brăila. Am mers cu trenuri de marfă. Am umblat izbit animalic de vânt pe marginea drumurilor pustii de țară. Până într-un punct.
Eram într-o cabană de vânătoare din inima Prahovei. Fără curent, fără apă potabilă. Cel mai apropiat om era la 6 km distanță. Eram singur, răcit și probabil am făcut o toxiinfecție alimentară. Au fost două zile în care fiecare trezire din delir era o victorie fragilă. Nu am simțit niciodată un regret că voi muri, cu excepția acelor zile. Simțeam că sunt o infinitate de lucruri ce trebuie corectate, dar care vor rămâne suspendate iremediabil în confuzie. Într-un final, m-am curățat de tot ce aveam în mine. Fizic și psihic. Purtat mai mult de voință decât de forță fizică, într-una din dimineți mi-am făcut o cafea și am mâncat clătite. E uimitor cum ceva atât de simplu, ce trece complet pe lângă tine în oricare altă zi, poate face diferența între moarte și uitarea ce o urmează și ambiția de a mușca sălbatic dintr-o altă zi. Am ajuns într-un final la civilizație și m-am întors acasă.
