Lume complet noua. Oameni complet noi. Inca un inceput dintr-un sir nesfarsit de inceputuri.
Strazile suburbiilor dorm respirand greoi de sub covorul de gunoaie. Deasupra lor, talpi de toate culorile le calca precaut. Biserici, basilici, moschee si sinagogi. O armata de institutii. Peste tot, cimentul, lemnul si sticla incearca sa iti arate ca orasul asta e o harta in miniatura a planetei. Locul asta nu e paradis. E doar o alta expresie a noutatii.
Uneori cand vin infrant dimineata spre casa, cu fruntea topita in geamul pasagerului, mintea imi zboara afara, pe pamantul din marginea autostrazii. Alearga. Inoata. Se intoarce cumva acasa. Ajunge, se plimba, iar vazand ca nu il asteapta nimic acolo, se intoarce exact la timp sa ma trezeasca din somn. Sa incep o zi noua cu un usor tremurat si zambetul crapat sub buze.
Uneori cu un urlet in stomac, ma misc animalic pe sub patura de neon. Mi-am vazut ochii de bestie licarind in vitrine. Infulecand intr-o amintire resturile altor oameni. Nu ma doare in vreun fel sa observ ce am ajuns. Cumva, in mintea mea, pasul e justificat pentru viitoarea iesire din crisalida. Acum vierme, tarandu-ma pentru a-mi lasa in urma pielea; e un sacrificiu necesar pentru a-mi obtine ulterior culorile.
E atat de simplu sa scriu din nou, fara a avea o fiinta umana in minte. Si totusi nu am mai facut asta de atat de mult timp. Gravitatia nevoii cerseste afectiuni trecatoare. Ma bucur ca sunt gol. Inauntru, afara. Peste tot.
Campurile de lupta au fost curatate. Mirosul de praf de pusca disparut complet din aer.
No comments:
Post a Comment