Nu am numărat niciodată acele ore magice.
Felul în care priveam în aerul subțire, spre un soare...
Încă mai scriu uneori. Îmi rod pixul timp de câteva ore magice și, pentru o vreme, dinții mei sunt ocupați să muște altceva decât propria inimă.
De cele mai multe ori, privesc afară, în aerul acela subțire, către soarele care se plictisește atât de tare de noi. Un soare care pleacă, ca să ne lase să ne distragem unii pe alții în întunericul strălucitor.
Așa că rămân pe drumuri, iar secundele se scurg ca mierea. Apoi aleargă spre necunoscut. Dar timpul nu se oprește niciodată. Nici măcar atunci când mâinile sunt împletite. Nici măcar atunci când trupurile se topesc unul în altul.
Nu obțin niciodată ceea ce vreau. În schimb, primesc mereu mai mult decât am nevoie. Așa că atunci când mă întrebi: „Ce îți dorești cel mai mult?”, presupun că...
Mi-ar plăcea să iti amintesti de mine ca de un moment al zilei. O după-amiază leneșă de iulie. Cu un vânt blând care îți mângâie părul așa cum ar mângâia fânul de pe un câmp. Una în care întâmpini moartea fără teamă, știind că mai sunt nenumărate vieți de trăit.
Mi-ar plăcea să fiu acele ore care așteaptă calm ca luna să coboare dintr-o mașină și să pășească pe trotuarul cerului. Să privească fără să spună un cuvânt acea entitate măreață care transformă oamenii în animale și animalele în praf.
Încă primesc mesaje în visele mele. Fețe ciudate mă întreabă: „Ai trecut prin noaptea asta?” Dar eu, cu memoria unui om sărac, nu-mi amintesc toate aceste comori.
Mă trezesc, muncesc, plec mai departe. Gândurile mele alunecă pe asfalt către apusuri și nisip. Și rămân acolo, sub umbrele, pentru o vreme.
E prea puțin loc pentru vise în zilele astea aglomerate. Nu mai valorează nici măcar cat negrul de sub unghie.
Din când în când, cu ochii obosiți, mintea obosită, sufletul obosit, dorm. Si in vise, traiesc.
No comments:
Post a Comment