Pe măsură ce anii au trecut, am descoperit în mine o răbdare nesfârșită pentru copiii nebuni ai lumii.
Pot să stau și să ascult zile întregi delirul unui monolog alimentat de cocaină. Mă bucur să fiu în preajma celor care latră sălbatic la lună. A celor care astăzi ciocnesc șampanie, iar mâine împart cu tine bere sau cidru dintr-o sticlă de plastic, pe un trotuar. A celor care, ca și mine, nu au casă. Niciun loc adevărat în lume. Toți niște câini, alergând după mașini spre necunoscut.
Presupun că țesem un fel de vrajă. Farmecul celor damnați, care îi face pe ceilalți să construiască închisori din propriile brațe. Să încerce să ne oblige să prindem rădăcini. N-am putut niciodată înțelege de ce ai vrea să fii copac când există opțiunea de a fi pasăre. Dar presupun că viața de dincolo de orizont nu ar trebui să fie preocuparea mea. Așa că mă plimb prin continent și încerc să plantez mai mult curaj în inimile celor suficient de curajoși încât să mă lase să aflu câte puțin despre cine sunt.
Trăiesc. Iubesc. Plec. Nu sunt diferit de niciun alt animal. Afecțiunea mea este violentă. Diabolică. Simt o mare plăcere în semnele mici și discrete pe care le primesc de la puținii oameni care încă se mai gândesc la mine.
No comments:
Post a Comment