12/14/2014 Povesti de dragoste inchipuite si alte deliruri

 Nu prea mai e spațiu pentru vise în insula noastră zdrobită. Și totuși, în puținul care a rămas am construit câteva amintiri pe plajele nesfarsite ale memoriei. Într-o zi, apa va mătura și ultima urmă de nisip, dar vor rămâne mereu acești coloși cu trupurile adancite jumatate în apă, care vor creste pana se pierd în nori. Cumva, așa rămân și sufletele noastre împletite. Stâlpi mângâiați de apă, cu ochii ațintiți la stele în timp ce viața se desface in jurul nostru pe pământ.

Uneori văd în ziare sau aud întâmplător numele tău la televizor. Uneori îl văd în telefon. Alteori aud oameni care îl strigă pe stradă și mă aruncă în calme psihoze. Îmi inundă urechile cu jazz și nările cu fum de țigară. Îmi lasă gura uscată. Mă trezesc șoptind muzica pe care jumătate de planetă o știe, dar niciun singur om nu a simțit-o. Ești încă o rană vie după un război câștigat pierzând fiecare luptă. Unul de care nu sunt complet conștient că s-a sfârșit.

Trăiesc în continuare după apusul insulei noastre. În frig englezesc. În frică. Precum oamenii care trăiesc în umbra aerodromurilor. Când ies afară, mă închid. Inconștient de străinii de pe aleile noastre, simt cumva că acum e o moarte unde înainte era cerul tău. Cumva, sufletele noastre nu au avut o copilărie împreună. Nu s-au jucat pe câmpuri de grâu seara. Au pășit direct în clima fără nori a cerurilor înghesuite de stele.

Cele mai moi săruturi. Zilele calde în care ne jucam în umbra arhitecturii batrane a Tomisului. Hărți în piele care luau viață sub atingere. E 11 și e târziu în zi pentru un strop de iubire. Pentru focurile augustului pe drumuri de țară. Acum focurile nu mai trăiesc sub bătaia animalică a noului sezon. Închid ochii. Adorm cu gândul la zile în care treceam peste o altă zi cu tine.