În Constanța, tu încă erai pe undeva și după scurt timp am realizat că venisem prea târziu.
Morphine - The Night.
Eram cam obsesiv. Mă gândeam cu furie uneori la toate piesele pe care nu voi putea să ți le trimit vreodată. La toate picturile, filmele și orașele pe care nu le vom putea vedea niciodată împreună. La felul în care vocea mea, indiferent de cât de tare urlu ca un animal legat, nu va ajunge niciodată la tine. Aș fi vrut să îți spun că Ryan Gosling are trupă. Că se numește Dead Mans Bones și că trebuie să asculți cel puțin o dată în viață Werewolf Heart sau oricare altă piesă a lui. Simțeam că ce știi din mine nu e la zi. Nu e de ajuns. Voi iubi muzica lui Nick Cave toată viața. E un fel de pizza pentru suflet. Dar... există și alte lucruri. Încă exist și eu. Până într-o zi.
Din întâmplare am văzut pe undeva pe net că viața ta luase o întorsătură în ce speram eu ulterior, spre bine. A fost un punct în care știam că sunt cumva învins definitiv. M-am așezat la masă. Am privit pe geam. Mi-am făcut o cafea și clătite.
După un timp m-am angajat într-un hotel din Mamaia pe lângă Vega. Cred că a fost terapia mea. Nopțile mi le petreceam pe chaise-longue-uri și ascultam râsetele oamenilor înecate în mare. Câteodată scriam pe acoperiș sau într-una din camere. Zilele mi le petreceam cu un prieten într-o semi-burghezie falsă. Terase. Cluburi. Plaje. Țin minte că aveam un sentiment sfidător față de viață privind în gol prin trapa Chryslerului pe care îl conducea. Ți-am mai spus și cu alte ocazii; pentru mine, vara atenuează. Peticește pentru un timp. Coagulează, dar nu vindecă. Așa că a venit și sfârșitul lui septembrie. Nu îmi amintesc mai nimic din toamna-iarna aceea. Țin minte că nopțile erau ruinate cu tot felul de substanțe. Diminețile, mă trezeam într-o casă din Faleză, îmi puneam cămașa și mergeam tăcut pe jos ascultând TKDE. Era mereu aceeași muzică. Shadows, Avian Lung, Senecca, Sirocco etc.
Am încercat să mă văd cu niște fete, dar interesul meu se pierdea subit după a treia întâlnire. Eram prins în complet alte locuri. Începeam să regret până și plecarea din Roma, Geneva, Lausanne. Vremea îmi aducea aminte de ploile din cele două săptămâni petrecute în primăvara trecută în Marsilia. Cu obloane trase peste tot orașul, lăsând doar café-urile să ofteze aburi în stradă. Și totuși nu puteam părăsi din nou Constanța. Frecvent mă urcam pe blocuri și visam în cerul însângerat ploi de meteoriți care să sfârșească lumea. Sau măcar pe mine. Nu am fost niciodată un om echilibrat. Și sunt zile în care am senzația că nici măcar om nu sunt.
Într-un final, mâncat de îndoială și nerăbdare, am deschis din nou un troller. Am privit în el și pentru o secundă părea un stomac ce încearcă să ceară de mâncare. Am închis ochii. Am aplicat pentru un job în Birmingham cu un ultim oftat. Două luni mi le-am petrecut aleatoriu văzându-mă cu oricine era dispus să mă cheme sau să îmi suporte liniștea. Unii oameni sunt încântați de râsete, dar sunt teribil de speriați de liniște. Probabil pentru ei e o premoniție, o amintire că la capătul oricărui om e inevitabil ultima stație: singurătatea. Mă gândeam frecvent că un om cu care poți împărți minute de liniște e cineva cu adevărat special. Dar întreaga lume e preocupată de drama ei și i se pare complet indispensabilă celor din jur.
Într-un salt orb în necunoscut am făcut un ultim drum la Moscova în decembrie. Aterizând peste câmpia uriașă de lumină din inima nopții, mă întrebam dacă ți-ar fi plăcut. Un sentiment de disperare mi-a încleștat mâinile pe scaun. Îmi venea să smulg scaunul. Să urlu. Să omor piloții și să cădem toți pasagerii într-o flacără uriașă peste interminabila frumusețe albă de sub noi.
Luna Amară - Tanagra Noise și Luni de fiere.
Aș fi vrut să pot plânge în momentul ăla. Să pot schița un gest uman. Unul firesc. În schimb, am coborât, mi-am luat geanta și mecanic am călcat în alt aeroport nou al cărui număr l-am și pierdut. Apoi am urcat iar, m-am întors.
Pe negândite, timpul a trecut. Într-o zi, am primit un telefon. „În 3 zile trebuie să părăsiți țara.” Încă o dată, mi-am făcut în liniște bagajele. Am lăsat doar o piesă pe Facebook înainte de a pleca. Tom Waits - Burma Shave. În autocar, cineva spre București asculta Moby - One of These Mornings. Era o noapte de fier și peste tot în jur întunericul mânca relieful tuturor lucrurilor. Mă simțeam ca un astronaut mort în spațiu.
Într-un final am zburat. Am aterizat. Am ajuns aici. Mi-am scos planul ros deja de înfrângeri din geantă și l-am lipit cu agrafe de perete. De pe puntea bărcii mele cu vele, roșcată tunsă bob în costum negru de baie, ce bea relaxată dintr-un pahar de șampanie, dispăruse. Nici chitara lui Rene Aubry de pe Lungomare nu se mai târa spre țărmul Montevideoului. Eram singur și beam vin alb. Nicio urmă de Aubry. Doar Waits cu Blue Valentine.
Când m-am oprit din scris, eram deja îngropat de gunoaie pe străzile Birminghamului. Fiecare zi de muncă mă duce mai aproape de apele călduțe ale Atlanticului. Din când în când, pe rafturile magazinelor, pe billboardurile de pe marginea autostrăzilor, pe un tren comercial, în trafic, într-o cameră în care intru pentru prima oară; ceva roșu aprins îmi sare în ochi. Și atunci simt cum o mână îmi strânge discret inima. Apoi îi dă drumul ușor, ca o reamintire repetată la nesfârșit. Există muzică. Există gust de vin alb în singurătate și bere la sticlă băută pe plajă. Sunt un milion de lucruri și toate astea țin să îmi înțepe un pic pieptul cu orice ocazie. Acum nu mai e durere. E doar... ceva acolo. Ca o cameră în inimă în care nu va mai intra niciodată sânge. Acum, într-un gest disperat, voi veni acasă în Constanța la toamnă să îmi vând apartamentul. Cu banii de aici, până în octombrie, voi fi în America de Sud. Cam asta a fost viața mea din Duminică 16 Decembrie 2012 / 19:43 P.M până în 28 Februarie 2015 / 5:59 A.M.
No comments:
Post a Comment