Am locuit cu tristetea o perioada.

Zile petrecute în întregime pe o canapea. Hrănindu-mă cu Marlboro și vin.

Îmi amintesc că aveam un desfăcător de sticle în loc de mână. O scrumieră în loc de gură.
Pachete de țigări stivuite în mici case fragile. Sticle adunate în jur precum un oraș mic ridicându-se de pe măsuța mea de cafea.
Iar în mintea mea înflorea indiferența. Picta peisaje gri nesfârșite.
Nu se plictisea niciodată de tot acel nimic.

Din când în când mestecam ceva vag comestibil. Același lucru iar și iar. O dată pe săptămână mă bărbieream. Ca să mă uit în oglindă. Să văd dacă mai sunt încă acolo. Și era cineva. Dar cumva simțeam că era înlocuitorul meu. Cineva vag familiar.

Zile petrecute cu jaluzelele trase. În disperare tăcută. Fumam. Nu exista altceva de făcut. Fumam orice puteam pune mâna. Îmi plăcea să îmi imaginez că fumul care se pierdea prin cameră era sufletul meu. Că voi muri la capătul țigării. O fantezie comună, presupun. Dar îmi plăcea totuși. Ah, și mai era muzica. Lentă, tristă și liniștitoare. Nu mi-am imaginat niciodată până atunci că poți supraviețui din zgomot.

Cele mai multe nopți le petreceam într-un parc de lângă apartamentul meu. Mă plimbam pe aleile întunecate evitând orice contact uman. Uneori mă întorceam cu spatele la copaci pentru că aveam impresia că ajunseseră să mă cunoască. În drum spre casă cumpăram o sticlă de Jack și mă întorceam acasă. Acolo beam shot după shot ca niște pumni în maxilar până mă făceam knockout.

Mă trezeam în dimineața următoare, în lumina rece a zilei, cu migrene cumplite care mă țineau în pat până târziu după-amiaza. Obișnuiam să privesc hainele împăturite atent pe care le purtasem cu o seară înainte, așezate pe scaun. Păreau să îmi amintească faptul că într-o zi voi funcționa din nou.

Am petrecut mult timp în casă. Îmi amintesc că stăteam pur și simplu la fereastră. Cu o privire pierdută, priveam lumea de afară ore întregi. Nu îmi mai amintesc altceva decât că aveam întrebări în minte. Întrebări fără o direcție anume. Doar o curiozitate simplă și nesfârșită pe care nu eram cu adevărat hotărât să o satisfac. Mintea mea părea un râu curgând undeva spre necunoscut. Până atunci, toate florile din apartament muriseră. Păsările nu mai veneau la fereastră. Nu mâncam nimic, așa că nu aveam gunoi de dus. Trăiam într-un fel de comă funcțională. Doar respiram, fumam și beam apă.
Gary Jules/Lana del Rey – Born into this Mad World.

După câteva săptămâni, am plecat de acasă. Am părăsit orașul. Am început să mănânc și să muncesc. Trupul meu părea să înflorească, oricât de distrus era. Brațele mi s-au desfăcut și au crescut. Stomacul meu, timid la început, a început din nou să ceară lucruri. Până când m-am întors acasă, scrisesem deja jumătate de caiet. Am început să fac treburi prin casă. Am început să mă îmbrac din nou decent. Pentru o vreme.

Apoi m-a lovit din nou. Era ca o gripă de care nu poți scăpa. Pleacă pentru un timp și apoi se întoarce iar.

Am rămas în apartamentul meu, convins că va trece din nou. Beam, desenam, visam.

Într-o dimineață, după primul shot de whiskey, m-am uitat afară de pe balcon. Lumea era aceeași. Dar era puțin mai cald. Abia se putea observa, dar chiar părea că ceva se schimbase.

Am ieșit în ziua aceea. Era ora 10 dimineața într-o duminică ploioasă și bisericile încă își sunau clopotele.

Mi-am cumpărat o mașină de scris. Iar odată cu ea, culoarea a început încet să se întoarcă în viața mea.