Mitul meu se naște din mare. Din apa nesfârșită.

Curg odată cu ea. În căldură, mă ridic spre cer.
Când vine frigul, mă afund în pământ și dorm acolo.
Pentru o vreme.

Nu par mare lucru. Dar trupul ăsta a sadit atât de multă distrugere
și disperare prin continent. Este temut în unele locuri. Adorat în altele.
Absent în cele mai multe.

|...si eu sunt tu, iar noua nu ne este teama."

 Am observat din greșeală că fiecare loc are muzica lui.

Când eram în Italia, simțeam un soi de nenorocire iminentă. O izolare caldă. Ca un somn adânc hrănit cu tranchilizante. Îmi plăcea. În delirul acela, nu îmi refuzam nimic. Băuturi, droguri, bărci. Stăteam nopți la rând pe balcon, scriind și ascultând dark jazz. Trupul meu uscat atârnând deasupra orașului. Uneori mă simțeam ca un zeu uitat, trăind într-un ținut beat de o religie nouă. Pluteam deasupra clădirilor. Piatra se cutremura sub carnea care o călca în picioare, beată și nepăsătoare, pe străzi, pe acoperișuri, deasupra râurilor. Părea că nu există atenție. Nici oferită, nici primită. Zilele treceau măsurate în distrageri, nu în ore. Iar muzica continua să cânte. Când sinistră, când liniștitor de melancolică.

Până când... într-o zi, în stomacul metalic al unei păsări, am dispărut.

08/05/2012 - cand inca nu eram eu

 Pe măsură ce anii au trecut, am descoperit în mine o răbdare nesfârșită pentru copiii nebuni ai lumii.

Pot să stau și să ascult zile întregi delirul unui monolog alimentat de cocaină. Mă bucur să fiu în preajma celor care latră sălbatic la lună. A celor care astăzi ciocnesc șampanie, iar mâine împart cu tine bere sau cidru dintr-o sticlă de plastic, pe un trotuar. A celor care, ca și mine, nu au casă. Niciun loc adevărat în lume. Toți niște câini, alergând după mașini spre necunoscut.

Presupun că țesem un fel de vrajă. Farmecul celor damnați, care îi face pe ceilalți să construiască închisori din propriile brațe. Să încerce să ne oblige să prindem rădăcini. N-am putut niciodată înțelege de ce ai vrea să fii copac când există opțiunea de a fi pasăre. Dar presupun că viața de dincolo de orizont nu ar trebui să fie preocuparea mea. Așa că mă plimb prin continent și încerc să plantez mai mult curaj în inimile celor suficient de curajoși încât să mă lase să aflu câte puțin despre cine sunt.

Trăiesc. Iubesc. Plec. Nu sunt diferit de niciun alt animal. Afecțiunea mea este violentă. Diabolică. Simt o mare plăcere în semnele mici și discrete pe care le primesc de la puținii oameni care încă se mai gândesc la mine.

Partea a 2a din Ceva

 În Constanța, tu încă erai pe undeva și după scurt timp am realizat că venisem prea târziu.

Morphine - The Night.

Eram cam obsesiv. Mă gândeam cu furie uneori la toate piesele pe care nu voi putea să ți le trimit vreodată. La toate picturile, filmele și orașele pe care nu le vom putea vedea niciodată împreună. La felul în care vocea mea, indiferent de cât de tare urlu ca un animal legat, nu va ajunge niciodată la tine. Aș fi vrut să îți spun că Ryan Gosling are trupă. Că se numește Dead Mans Bones și că trebuie să asculți cel puțin o dată în viață Werewolf Heart sau oricare altă piesă a lui. Simțeam că ce știi din mine nu e la zi. Nu e de ajuns. Voi iubi muzica lui Nick Cave toată viața. E un fel de pizza pentru suflet. Dar... există și alte lucruri. Încă exist și eu. Până într-o zi.

Din întâmplare am văzut pe undeva pe net că viața ta luase o întorsătură în ce speram eu ulterior, spre bine. A fost un punct în care știam că sunt cumva învins definitiv. M-am așezat la masă. Am privit pe geam. Mi-am făcut o cafea și clătite.

După un timp m-am angajat într-un hotel din Mamaia pe lângă Vega. Cred că a fost terapia mea. Nopțile mi le petreceam pe chaise-longue-uri și ascultam râsetele oamenilor înecate în mare. Câteodată scriam pe acoperiș sau într-una din camere. Zilele mi le petreceam cu un prieten într-o semi-burghezie falsă. Terase. Cluburi. Plaje. Țin minte că aveam un sentiment sfidător față de viață privind în gol prin trapa Chryslerului pe care îl conducea. Ți-am mai spus și cu alte ocazii; pentru mine, vara atenuează. Peticește pentru un timp. Coagulează, dar nu vindecă. Așa că a venit și sfârșitul lui septembrie. Nu îmi amintesc mai nimic din toamna-iarna aceea. Țin minte că nopțile erau ruinate cu tot felul de substanțe. Diminețile, mă trezeam într-o casă din Faleză, îmi puneam cămașa și mergeam tăcut pe jos ascultând TKDE. Era mereu aceeași muzică. Shadows, Avian Lung, Senecca, Sirocco etc.

Am încercat să mă văd cu niște fete, dar interesul meu se pierdea subit după a treia întâlnire. Eram prins în complet alte locuri. Începeam să regret până și plecarea din Roma, Geneva, Lausanne. Vremea îmi aducea aminte de ploile din cele două săptămâni petrecute în primăvara trecută în Marsilia. Cu obloane trase peste tot orașul, lăsând doar café-urile să ofteze aburi în stradă. Și totuși nu puteam părăsi din nou Constanța. Frecvent mă urcam pe blocuri și visam în cerul însângerat ploi de meteoriți care să sfârșească lumea. Sau măcar pe mine. Nu am fost niciodată un om echilibrat. Și sunt zile în care am senzația că nici măcar om nu sunt.

Într-un final, mâncat de îndoială și nerăbdare, am deschis din nou un troller. Am privit în el și pentru o secundă părea un stomac ce încearcă să ceară de mâncare. Am închis ochii. Am aplicat pentru un job în Birmingham cu un ultim oftat. Două luni mi le-am petrecut aleatoriu văzându-mă cu oricine era dispus să mă cheme sau să îmi suporte liniștea. Unii oameni sunt încântați de râsete, dar sunt teribil de speriați de liniște. Probabil pentru ei e o premoniție, o amintire că la capătul oricărui om e inevitabil ultima stație: singurătatea. Mă gândeam frecvent că un om cu care poți împărți minute de liniște e cineva cu adevărat special. Dar întreaga lume e preocupată de drama ei și i se pare complet indispensabilă celor din jur.

Într-un salt orb în necunoscut am făcut un ultim drum la Moscova în decembrie. Aterizând peste câmpia uriașă de lumină din inima nopții, mă întrebam dacă ți-ar fi plăcut. Un sentiment de disperare mi-a încleștat mâinile pe scaun. Îmi venea să smulg scaunul. Să urlu. Să omor piloții și să cădem toți pasagerii într-o flacără uriașă peste interminabila frumusețe albă de sub noi.

Luna Amară - Tanagra Noise și Luni de fiere.

Aș fi vrut să pot plânge în momentul ăla. Să pot schița un gest uman. Unul firesc. În schimb, am coborât, mi-am luat geanta și mecanic am călcat în alt aeroport nou al cărui număr l-am și pierdut. Apoi am urcat iar, m-am întors.

Pe negândite, timpul a trecut. Într-o zi, am primit un telefon. „În 3 zile trebuie să părăsiți țara.” Încă o dată, mi-am făcut în liniște bagajele. Am lăsat doar o piesă pe Facebook înainte de a pleca. Tom Waits - Burma Shave. În autocar, cineva spre București asculta Moby - One of These Mornings. Era o noapte de fier și peste tot în jur întunericul mânca relieful tuturor lucrurilor. Mă simțeam ca un astronaut mort în spațiu.

Într-un final am zburat. Am aterizat. Am ajuns aici. Mi-am scos planul ros deja de înfrângeri din geantă și l-am lipit cu agrafe de perete. De pe puntea bărcii mele cu vele, roșcată tunsă bob în costum negru de baie, ce bea relaxată dintr-un pahar de șampanie, dispăruse. Nici chitara lui Rene Aubry de pe Lungomare nu se mai târa spre țărmul Montevideoului. Eram singur și beam vin alb. Nicio urmă de Aubry. Doar Waits cu Blue Valentine.

Când m-am oprit din scris, eram deja îngropat de gunoaie pe străzile Birminghamului. Fiecare zi de muncă mă duce mai aproape de apele călduțe ale Atlanticului. Din când în când, pe rafturile magazinelor, pe billboardurile de pe marginea autostrăzilor, pe un tren comercial, în trafic, într-o cameră în care intru pentru prima oară; ceva roșu aprins îmi sare în ochi. Și atunci simt cum o mână îmi strânge discret inima. Apoi îi dă drumul ușor, ca o reamintire repetată la nesfârșit. Există muzică. Există gust de vin alb în singurătate și bere la sticlă băută pe plajă. Sunt un milion de lucruri și toate astea țin să îmi înțepe un pic pieptul cu orice ocazie. Acum nu mai e durere. E doar... ceva acolo. Ca o cameră în inimă în care nu va mai intra niciodată sânge. Acum, într-un gest disperat, voi veni acasă în Constanța la toamnă să îmi vând apartamentul. Cu banii de aici, până în octombrie, voi fi în America de Sud. Cam asta a fost viața mea din Duminică 16 Decembrie 2012 / 19:43 P.M până în 28 Februarie 2015 / 5:59 A.M.

Part 1 of Nothing

 Ai vrut să știi ce am mai făcut în ultimii ani. Nu cred că am făcut nimic notabil. Singurele lucruri constante au fost respiratul și scrisul. După ce am plecat, am ajuns în Florența. Pe străzile pavate cu piatră am umblat ascuns de căldura obositoare. Nici nu am numărat zilele petrecute în parcurile tăcute, la umbră, zăcând pe iarba vie. Pământul are o forță slabă în dealurile Italiei. Cumva pare obosit de miile de ani în care vieți au decurs violent și au dispărut nepăsătoare. Vezi tu, în Florența, istoria locului și pietrele caselor sunt singurele lucruri constante. Oamenii par să se miște dintr-un loc în altul într-o apatie relaxată. Fără un scop anume, altul decât să fută și să mănânce. Practic, lumea vie e obsedată doar de un trai lipsit de orice fel de grijă.

Interlude: Platon Andtritsakis - Via Pajuta III.

Străzile sunt înguste și vara par plictisite de sutele de pași care fac poteci invizibile printre clădirile importante ale orașului. Palazzo Pitti, Galeriile Ufizzi, Piazza Michelangelo, Parco Cascini. Din când în când, criminalitatea e inventariată la TV prin câteva imagini ale Palazzo di Giustizia. E un oraș atât de divorțat de realitate. Mergând aiurea cu orele, cu zilele, nu am văzut spitale, nu am văzut primării. E un oraș ce pare guvernat de o lege nescrisă. Informală.

Din când în când apar carabinieri a căror uniformă ciudată, de cea a civililor, aduce mereu mai mult a costume de carnaval decât a unor oameni ai legii. Prin piețele înghesuite în ganguri sau cu pălării de metal meticulos ridicate, sfidând căldura apăsătoare a soarelui, toate popoarele lumii se plimbă nestingherite prin piețe. Îmi părea că sunt pur și simplu invizibil. Am trăit într-un apartament nu foarte departe de centrul orașului, cu pereți înalți și reci. Dimineața, când îmi puneam picioarele pe gresia rece a casei, eram mai mult spirit decât un corp fizic, nedesprins total din orașul nopții încă murdar de substanța viselor.

Duminica, clopotele unei catedrale din apropiere lăsau un ecou în cameră. Mereu am dormit cu geamurile deschise. Probabil subconștient, voiam ca sufletul meu să zboare mai ușor unde își are locul în timpul somnului. Marțea, la ora 10, într-un apartament de alături, cineva cânta la chitară o piesă de câteva ori. Uneori era Nirvana - Heart Shaped Box. Îmi închipuiam că trebuie să fie un puști cu blugi rupți și un tricou vechiuț. Alteori cânta Pink Floyd - The Great Gig in The Sky. Atunci mă gândeam la o fată cu părul drept și bocanci negri. Niciunul din personaje nu avea față. Nicio trăsătură.

Era plăcut oarecum. Când nu ploua și eram forțat să mă gândesc la tot felul de lucruri. Zilele cu ploaie erau o pedeapsă de nedescris. Chiar dacă ieșeam prin parc lăsând apa să îmi curgă în creier sau scriam în pat minute în șir, îmi era aproape imposibil să nu mă duc cumva cu gândul acasă. Pe de altă parte, locuitul în același oraș cu ai mei mă termina psihic. Mama... mama nu a fost niciodată un punct de reper în viața mea. Mai mult un soare care zâmbește malițios înaintea unei furtuni necruțătoare. Iar tatăl meu, valurile mării, calm și indiferent la viața ce se naște și moare în jurul lui. Așa am decis că trebuie să plec.

M-am mutat în Roma. Gustavo Montesa - Tango Serenato de Schubert. Am locuit cu verișoara unui prieten din copilărie. Nu ne prea întâlneam. Dar când ne întâlneam seara, beam martini înghesuit între lămâie și sticlă. Vorbeam italiană și era un fel de ritual ciudat, ca o împărtășanie ciudată de sărbători. Aproape de fiecare dată, eram cuprins de o umbră de tristețe înainte de a adormi. Acolo am lucrat la o editură. Zilele treceau liniștit. Căldură și orchestre de zgomot. Claxoane la orice pas. Oameni grăbiți care dispăreau înainte de a putea să le schițezi un portret vag.

Eram plătit ok și îmi construisem un stil de viață acceptabil. Seara luam masa în oraș, ascuns în sacouri și cămăși. Într-un fel, viața mi-a oferit tot ce i-am cerut de-a lungul timpului, poate de asta am căutat mereu experiențe noi. Am cunoscut puțină lume cât am fost acolo. Când nu aveam mâinile ocupate de hârtii și pixuri sau taste, mă plimbam leneș pe străzile mute în timpul nopților. Eram absorbit de un sentiment de vinovăție neîntâlnit până în momentul ăla. Nu puteam scăpa de sentimentul că îmi lipsește iremediabil ceva. O perioadă am dat vina pe caracterul meu schimbător. Nedefinit complet până atunci. Apoi trecutul a năvălit nestăpânit din nou peste prezent. Am vorbit destul de mult cu tine și complexul meu mesianic s-a activat probabil. Simțeam o nevoie nepotolită de a face pe cineva fericit unde eu eram complet mizerabil. Probabil.

După un timp am decis că nici Roma nu mai oferă nimic din ce căutam. Străzile au început să semene între ele, iar oamenii, care oricum erau șterși. Din când în când, urlete în stații și haine aruncate de la geam mai vărsau un pic de culoare în zilele obositor de liniare. Odată cu venirea toamnei, am decis să plec. Totul a coincis cu nunta celui mai vechi prieten pe care îl am.

Așa am ajuns în Lausanne. În Elveția. E un oraș în care ceva timp am simțit că a fost construit cu bucăți din mine. Fiind toamnă, era răcoare mai tot timpul, dar niciodată frig insuportabil. Un oraș calm și curat, cu o eleganță pasivă. Străzile lui, gustând zilnic din buza lacului Geneva unde vase cu vele și yachturi se leagănă afectuos unele lângă altele. Într-un apartament micuț deasupra unui restaurant chinezesc, am urmărit ploile și populația organizată. Era un ideal de precizie civilizată. Nimic nu dura mai mult decât trebuie. Nimic nu era spus fără a fi nevoie și nicio discuție nu era lungită fără sens. Mi-a plăcut un timp și acolo. Majoritatea timpului eram afundat în vinuri și conversații cu puținii străini care făceau cercetări.

Așa am asimilat bucăți din Grecia, Mexic, Polonia, Germania și India. Mă distrau în secret numele de familie ale oamenilor care îmi aduceau informații de pe glob în pragul casei, așa cum probabil îi distra și pe ei obiceiul meu inutil de a scrie. Timpul trecea în valuri subțiri de vin. În companie trecătoare. Trecuseră deja luni de zile în care eram măcinat de singurătate. În punctul ăla am decis să fac un salt de încredere și să mă întorc în țară să o văd pe tipa cu care vorbeam de ceva timp. O inițiativă pe care, deși nu o regret, a fost una complet inutilă. M-am întors în Constanța într-o zi mohorâtă de octombrie. Ajunsesem vineri, iar sâmbătă eram în fața restaurantului Fabaria, bătând nerăbdător din picior, neobișnuit cu frigul nesuferit și întârzierile neanunțate.

După câteva minute a ajuns. Am luat masa, am băut. Am fost în Doors. Mă uitam în jur și probabil eram singurul om în cravată, deși larg desfăcută de parcă era un ștreang înainte de momentul final. Mânecile suflecate păreau să arate drumul înapoi. Aveam capul precum un stup în care milioane de gânduri se izbesc dement de toți pereții. Am mai ieșit de două ori, măcinat de confuzie. Apoi m-am întors la vechile obiceiuri. Rămas singur, am început din nou un șir de drumuri. Din noiembrie și până în martie am fost constant pe drumuri: Brașov, Buzău, Prahova, Dâmbovița, Brăila. Am mers cu trenuri de marfă. Am umblat izbit animalic de vânt pe marginea drumurilor pustii de țară. Până într-un punct.

Eram într-o cabană de vânătoare din inima Prahovei. Fără curent, fără apă potabilă. Cel mai apropiat om era la 6 km distanță. Eram singur, răcit și probabil am făcut o toxiinfecție alimentară. Au fost două zile în care fiecare trezire din delir era o victorie fragilă. Nu am simțit niciodată un regret că voi muri, cu excepția acelor zile. Simțeam că sunt o infinitate de lucruri ce trebuie corectate, dar care vor rămâne suspendate iremediabil în confuzie. Într-un final, m-am curățat de tot ce aveam în mine. Fizic și psihic. Purtat mai mult de voință decât de forță fizică, într-una din dimineți mi-am făcut o cafea și am mâncat clătite. E uimitor cum ceva atât de simplu, ce trece complet pe lângă tine în oricare altă zi, poate face diferența între moarte și uitarea ce o urmează și ambiția de a mușca sălbatic dintr-o altă zi. Am ajuns într-un final la civilizație și m-am întors acasă.

Birmingham City Blues

 De teama de a mă pierde, am continuat să rătăcesc.

Am umblat pe aici ca printr-o lume de apoi. într-un oraș unde cărămida și betonul se luptă pentru dreptul de a-și înmuia picioarele în puținul pământ rămas.

Aici, unde apa strânge orașul în centuri de frig mișcător. Această Veneție rece, plină până la refuz de suflete rătăcitoare. Unele plutesc deasupra străzilor în mașinării plictisite. Altele alunecă pe ape, pe sub poduri. Unele sunt prinse între hârtie, plastic, beton și cabluri în clădiri stranii, până când lumina dimineții le oferă o moarte calmă și naturală.

Presa, guvernul, chiar și arta. Toate conspiră să te facă să crezi că orice este posibil. Că libertatea nu e doar un cuvânt scris în palma ta pe care, de fapt, nu-l poți apuca.

Dar mulțumesc universului pentru noapte. Această pătură a somnului care amorțește simțurile. Chiar dacă nu dormi niciodată cu adevărat. Tăcerea îți umple ochii deschiși în timp ce privești o stradă nesfârșită sau fundul lucios al unui pahar de shot. Noaptea este un glonț tras direct în direcția ta. Unul pe care il simti in piept de infintie ori si nu te omoara niciodatra.

E prea devreme în zi pentru a mă gândi la iubire

 Visele se târăsc pe pereți
precum aburul dintr-un borcan spart,

în timp ce stau treaz
în primele minute ale zilei.

Am sărit panicat din pat
la sunetul șoaptelor.
Dar era doar muzică
intrând timid în camera mea
din tipetele vecinilor.

O voce mi-a amintit:
„Cine îți va oferi
cele mai demente săruturi?”
și mi-am lăsat pleoapele să se închidă,
grele de paracetamol și cofeină,
alunecând răbdător în delir.

Zile în care mă jucam
în livezile sudului.
Hărți care prindeau viață în mintea mea.
Cât de fericit eram să-mi țin mâinile în buzunare
în loc să le întind spre spatiul gol 
unde nu mai esti tu.

Oftez usor iritat.

E prea devreme în zi pentru a mă gândi la iubire.