Marele Foc - circa 2012

 În fiecare an, în decembrie, sărbătoresc printr-un abuz tăcut Marele Foc. Ziua în care m-am transformat singur în cenușă. A fost ziua în care mi-am înfuriat inima și am atras asupra mea ura tuturor zeilor pe care îi port în cap. M-au transformat într-un animal. Mi-au dat foamea. Pentru ceea ce am crezut că trebuie să las în urmă, pedeapsa a fost să port acel lucru cu mine mereu.

Și astfel, în fiecare săptămână din ultimii doi ani, am visat piele înțepată de tatuaje. Buze precum aeroporturi pe care săruturile mele nu mai aterizează niciodată. Întreaga mea lume e pusă pe pauză. Obiectul religiei mele e pierdut undeva pe fundul mării. Într-un oraș pe care încă îl mai numesc acasă din când în când.

Toată gândirea asta m-a corodat cumva. Mi-a transformat peisajul emoțional într-un parc industrial unde grijile curg din fabrici ale îndoielii.

Am fost blestemat cu convingerea că există distracție în frică. Frumusețe în teroare. O fascinație sublimă în fiecare atracție. Acum, privind mai atent, florile udate de această credință se ofilesc mereu înainte de vreme.

Zilele sunt petrecute frumos, dar în compania unor cai orbi și a unor păsări sinistre. Trupul meu va migra spre Budapesta, Berlin, Monaco și va muri într-un final în Montevideo. A privit din camere spre munți îmbrăcați în zăpadă. Iar din acest trup, această cameră fără ferestre, sufletul meu privea afară.

Adesea cred că greșelile mele au fost făcute pentru tine. Că tu ești motivul pentru care încă mă joc cu ultimele teatruri de umbre. Cred în mesaje secrete pe care doar tu le poți înțelege... și sper sincer să le ignori.

M-am dovedit a fi otravă, iar și iar. Și sunt conștient de natura mea, deși o disprețuiesc complet. Sunt umbra diavolului pe un țărm de mare, dar umerașele mele sunt pline de aripi de înger. Uneori mă tem că nu sunt decât formă fără substanță.

Că visele mele toxice despre noi întinzând haine la uscat sub un cer străin cu nuanțe de vanilie sunt doar fabricațiile bolnave ale unui om obsedat de tortură. A lui și a lucrurilor pe care le iubește.

Am stat pe acoperișuri timp de secole, bând din pahare de cristal. Am băut din sticle de plastic pe trotuare goale și nesfârșite. M-am jucat cu pisici și ele s-au jucat cu mine.

Am văzut finalul a o mie de vieți. Am văzut zăpada îngropându-mă și topindu-se pe mine în dușuri reci. Și totuși, tu ești cea mai veche amintire a mea.

Mi-am amintit de tine la 3 ani, când am căzut de pe un cal. La 13 ani, când am alunecat tăcut într-o comă. La 3 dimineața, când mă doare brațul. Pe 31, la înmormântarea fiecărui an.

Mi-am amintit de tine din nenumărate timpuri înainte să te întâlnesc. Tu ești catastrofa mea. Vocea care dărâmă clădirile pe care le planific în minte. Vântul care m-a smuls din mica Toscana. Vocea care m-a făcut să abandonez Roma, Lausanne, Marsilia, Moscova și care probabil mă va alunga și din Birmingham. Speranța disperată care mă întoarce acasă din când în când.

Ca să privesc, cu ochii injectați de sânge, steagurile de pe străzile noastre zăcând moarte dimineața.

Da, de fiecare dată când sunt acasă, sper. Nimic mai mult. Pentru că am reguli după care funcționez. Știu că merit ceea ce mi-a fost dat. Pierderea, confuzia, tragedia. Am câștigat fiecare părticică din ele. Inima asta e în carantină. Am îmbolnăvit-o încercând să uit totul. Nu va mai funcționa. Nu va mai lăsa pe nimeni să intre.

Acum, la 6 dimineața, îmi amintesc fără niciun efort. Toată existența mea din ultimii ani n-a fost decât un apel la înviere. Dar morții ar trebui să rămână morți, nu-i așa?

Neintitulat

 Sunt un Goliat pașnic printre Davizi furioși.

Merg nepăsător, cu mâinile în buzunare,
pe lângă pentagrame și cruci.
Pe lângă semiluni și altare de carne pentru chakre.

Vreau iubire.
Vreau să nu mă coste nimic
în afară de timp.
În biografia transmisă live a vieții mele,
respirația unei femei va fi mereu coloana sonoră.
Chiar dacă e doar ecoul pe care mi-l amintesc.

Dar așa se întâmplă
că în fiecare zi,
când mă împiedic ieșind din pat
și îmi pun picioarele calde
pe podeaua rece,
îmi găsesc sufletul
ca pe o mlaștină plină de creaturi
care urlă sfaturi către mine.
Peste toate astea, vise eterice
se revarsă precum ploile amazoniene.

Nu era nevoie să plâng.
Ochii îmi erau deja umezi.
De la alcool. De la droguri.
De la urina batjocoritoare
pe care îngerii o lasă să cadă din cer.

Lucrurile mici ucid, să știi.
O siluetă trecătoare, cu păr vermilion.
Ecoul gol al unui număr care nu mai este disponibil.
Gândul că, în timp ce tu ești la celălalt capăt al lumii,
acasă, Laura încă mai cântă la pian,
iar Paul încă poartă lipsa a două degete
furate de un moment de neglijență.

Mă desfăt în violența urbană,
mi-am simțit propriul sânge umplându-mi gura
de o mie de ori.
Am simțit ura și umilința inundând-o
de încă o mie de ori mai mult.
Am vrut să fiu dus până la capăt,
dar lumea asta nu are capăt.
Așa că dorm pe bancheta din spate,
într-o mașină fără șofer,
pe o autostradă care indică o singură direcție:
Mâine.

Am locuit cu tristetea o perioada.

Zile petrecute în întregime pe o canapea. Hrănindu-mă cu Marlboro și vin.

Îmi amintesc că aveam un desfăcător de sticle în loc de mână. O scrumieră în loc de gură.
Pachete de țigări stivuite în mici case fragile. Sticle adunate în jur precum un oraș mic ridicându-se de pe măsuța mea de cafea.
Iar în mintea mea înflorea indiferența. Picta peisaje gri nesfârșite.
Nu se plictisea niciodată de tot acel nimic.

Din când în când mestecam ceva vag comestibil. Același lucru iar și iar. O dată pe săptămână mă bărbieream. Ca să mă uit în oglindă. Să văd dacă mai sunt încă acolo. Și era cineva. Dar cumva simțeam că era înlocuitorul meu. Cineva vag familiar.

Zile petrecute cu jaluzelele trase. În disperare tăcută. Fumam. Nu exista altceva de făcut. Fumam orice puteam pune mâna. Îmi plăcea să îmi imaginez că fumul care se pierdea prin cameră era sufletul meu. Că voi muri la capătul țigării. O fantezie comună, presupun. Dar îmi plăcea totuși. Ah, și mai era muzica. Lentă, tristă și liniștitoare. Nu mi-am imaginat niciodată până atunci că poți supraviețui din zgomot.

Cele mai multe nopți le petreceam într-un parc de lângă apartamentul meu. Mă plimbam pe aleile întunecate evitând orice contact uman. Uneori mă întorceam cu spatele la copaci pentru că aveam impresia că ajunseseră să mă cunoască. În drum spre casă cumpăram o sticlă de Jack și mă întorceam acasă. Acolo beam shot după shot ca niște pumni în maxilar până mă făceam knockout.

Mă trezeam în dimineața următoare, în lumina rece a zilei, cu migrene cumplite care mă țineau în pat până târziu după-amiaza. Obișnuiam să privesc hainele împăturite atent pe care le purtasem cu o seară înainte, așezate pe scaun. Păreau să îmi amintească faptul că într-o zi voi funcționa din nou.

Am petrecut mult timp în casă. Îmi amintesc că stăteam pur și simplu la fereastră. Cu o privire pierdută, priveam lumea de afară ore întregi. Nu îmi mai amintesc altceva decât că aveam întrebări în minte. Întrebări fără o direcție anume. Doar o curiozitate simplă și nesfârșită pe care nu eram cu adevărat hotărât să o satisfac. Mintea mea părea un râu curgând undeva spre necunoscut. Până atunci, toate florile din apartament muriseră. Păsările nu mai veneau la fereastră. Nu mâncam nimic, așa că nu aveam gunoi de dus. Trăiam într-un fel de comă funcțională. Doar respiram, fumam și beam apă.
Gary Jules/Lana del Rey – Born into this Mad World.

După câteva săptămâni, am plecat de acasă. Am părăsit orașul. Am început să mănânc și să muncesc. Trupul meu părea să înflorească, oricât de distrus era. Brațele mi s-au desfăcut și au crescut. Stomacul meu, timid la început, a început din nou să ceară lucruri. Până când m-am întors acasă, scrisesem deja jumătate de caiet. Am început să fac treburi prin casă. Am început să mă îmbrac din nou decent. Pentru o vreme.

Apoi m-a lovit din nou. Era ca o gripă de care nu poți scăpa. Pleacă pentru un timp și apoi se întoarce iar.

Am rămas în apartamentul meu, convins că va trece din nou. Beam, desenam, visam.

Într-o dimineață, după primul shot de whiskey, m-am uitat afară de pe balcon. Lumea era aceeași. Dar era puțin mai cald. Abia se putea observa, dar chiar părea că ceva se schimbase.

Am ieșit în ziua aceea. Era ora 10 dimineața într-o duminică ploioasă și bisericile încă își sunau clopotele.

Mi-am cumpărat o mașină de scris. Iar odată cu ea, culoarea a început încet să se întoarcă în viața mea.

 Sângele meu e coclit de fier.

De lumina grizonată a norilor.
Străin
de culoarea care curge
din pământ spre cer,
după ploaie.

Sângele meu
aude melodii,
când plec, le văd.
Are prieteni imaginari,
care refuză
să pășească în materie.

Sângele meu e un vas,
care navighează printre stele,
comunicând
printr-o purtare apatică,
simțurilor ce nu diferențiază
aurul de piatră.

Și
apoi mă ia nesiguranța
Și
motoarele încep să-mi tremure.

28/02/2015

 Lume complet noua. Oameni complet noi. Inca un inceput dintr-un sir nesfarsit de inceputuri. 

Strazile suburbiilor dorm respirand greoi de sub covorul de gunoaie. Deasupra lor, talpi de toate culorile le calca precaut. Biserici, basilici, moschee si sinagogi. O armata de institutii. Peste tot, cimentul, lemnul si sticla incearca sa iti arate ca orasul asta e o harta in miniatura a planetei. Locul asta nu e paradis. E doar o alta expresie a noutatii. 

Uneori cand vin infrant dimineata spre casa, cu fruntea topita in geamul pasagerului, mintea imi zboara afara, pe pamantul din marginea autostrazii. Alearga. Inoata. Se intoarce cumva acasa. Ajunge, se plimba, iar vazand ca nu il asteapta nimic acolo, se intoarce exact la timp sa ma trezeasca din somn. Sa incep o zi noua cu un usor tremurat si zambetul crapat sub buze.

Uneori cu un urlet in stomac, ma misc animalic pe sub patura de neon. Mi-am vazut ochii de bestie licarind in vitrine. Infulecand intr-o amintire resturile altor oameni. Nu ma doare in vreun fel sa observ ce am ajuns. Cumva, in mintea mea, pasul e justificat pentru viitoarea iesire din crisalida. Acum vierme, tarandu-ma pentru a-mi lasa in urma pielea; e un sacrificiu necesar pentru a-mi obtine ulterior culorile.

 

E atat de simplu sa scriu din nou, fara a avea o fiinta umana in minte. Si totusi nu am mai facut asta de atat de mult timp. Gravitatia nevoii cerseste afectiuni trecatoare. Ma bucur ca sunt gol. Inauntru, afara. Peste tot.

Campurile de lupta au fost curatate. Mirosul de praf de pusca disparut complet din aer.

inainte de munca in ziua Nesfantului Valentin

 De la fereastra mea

urmăresc avioanele
intrând și ieșind din aeroportul din Birmingham.
Mă întreb
încotro se îndreaptă toți oamenii aceia.

Amețit de bere.
Cu ore înainte să merg la muncă.
Nu dau vina pe nimic.
Nimicul nu e vinovat de nimic.
Mai degrabă...

Încerc să stau puțin în picioare,
dar tălpile mele zdrobite mă ustură.
Ar trebui să mă mișc.
Ar trebui să fiu mișcat.

Îmi îmbrac uniforma de înger
și plec la muncă.
Liniștit și oftând,
mă găsesc a fi o simetrie
de întrebări fără răspuns
și răspunsuri care nu au fost cerute.

Radioul mormăie ceva despre „50 Shades”.
Trupul acesta mimează un fel de entuziasm.
Mintea lui, lipsită de el.
Complet lipsită.

"The Trick is to keep breathing"

 Dorind cu disperare, privește stelele și izbucnește în lume. Nu-ți face griji. Dacă sângele tău e bun, nicio ploaie nu îl poate spăla. Nicio muscă lacomă nu îl va atinge. Poți fi desfăcut și reconstruit de un milion de ori. Deconstrucția servește doar pentru a afla din ce ești făcut. Iar cu cât știi mai mult, cu atât devii mai bun. Nu fi atent cu băutura ta. Fii atent doar să îți ude sufletul, dar nu o lăsa să îl înece. Las-o să te dezbrace de armură, dar nu o lăsa să te abandoneze jalnic pe trotuarele vieții.

Decembriile vor deveni mai blânde cu tine. Primăverile nu te vor mai prinde în casa ta de muște. Nu vei mai vrea să păstrezi cele mai bune nopți, pentru că vei ști, cu fericire, că altele, mai bune, vor urma.

Jurământul meu de loialitate merge către cei ciudați. Către cei captivați de picurarea lentă a ploii. Către fetele și băieții proști care beau lapte. Voi împinge și mă voi izbi mereu înainte. Paranoic, voi gravita spre straniu și, când voi îmbătrâni și hainele mele vor arăta mai bine decât mine, voi fi împăcat cu lumea care acum nu pare să îmi fie suficientă.

Îmi vor lipsi multe guri închise între buze de cireșe. Îmi va lipsi să fiu întrebat de o mie de ori: „De ce mă iubești?”. Dar nu există altă cale pentru mine. Eu nu sângerez ca toți ceilalți. Nu am cuvinte care să spună unde doare, deși plânsul s-a oprit acum milenii.

Dacă ai nevoie să știi aceste lucruri, le putem împărți. Le putem adăposti în cești de cafea pe care le vom cumpăra cu tăcerea noastră aurie. Mă vei conduce acasă, în cea mai frumoasă paradă a înfrângerii. Fiecare știind că este iubit, dar incapabil să iubească înapoi, intangibili în spatele centurilor noastre de siguranță. Amândoi, trandafiri roșii care poate nu vor vedea niciodată primăvara.

Dar asta e o poveste pentru altă dată. Acum, chiar între ochii noștri, ar trebui să se odihnească umbre, nu gloanțe. Cel puțin în ai mei. Sunt un om groaznic și fiecare zi în care pot purta ochelari de soare și ascunde asta este o victorie pentru mine. Să mi se ofere toate plăcerile lumii și să plătesc pentru ele doar cu timp este un mic privilegiu la care nu voi renunța niciodată. Să știi doar atât:

Tentația așteaptă. Dar nu așteaptă la nesfârșit. Uneori s-ar putea să îi reziști din greșeală, urmând sfaturi false sau doar fiind pur și simplu nechibzuit. Iar asta va fi urmat de un regret imposibil de depășit. Trucul este să continui să respiri.