Cu pași grăbiți, incerți. Precum combinații de safe.
Îmi pierd viața prin apartamente străine. Mă trezesc și adorm. În jurul meu, obiecte mă trag de mânecă. Pe o măsuță, eticheta unui pahar întreabă: „What are you thinking of?”
Nu știu. Nimic important. Nimic. Sunt trecut. Pe lângă clădiri. Pe lângă oameni.
Trecut de amintiri. De episodul în care inger ez ceva și trec. Mai departe. Mai aproape.
Aș vrea să pot trece peste. Sau pe sub. Sau pe oriunde.
Cu ochiul liber observ atomi de indiferență. Se așază cuminți unul peste altul. Se ascund în mine prin răni. Și adorm. Adorm visând Praga. Visând picturile din colțurile cărora un nume mușcă discret: Selenne.
Mă trezesc oftând. În iad ești singur. La fel și în paradis. Și în purgatoriu. Și pe pământ.
Umblu pe sub stâlpi de înaltă tensiune cu propria tensiune la pământ. Un spectru de carne bântuind silozuri, hale. Alte spectre de ciment și cărămidă.
Mergând, aud șoapte. Îmi e greu să mă conving că toți oamenii din mine sunt unul singur. Antene TV încearcă, precum mâini bolnave, să prindă cerul osos. Le ignor de multe ori. Le iau cu mine acasă și le contemplez acolo, în liniște.
Uneori, pe pereți, din milă, universul îmi scrie câte o poezie. Mă încântă un pic, gestul copilăresc, dar rămân asa, in liniste, ca o molie fără bec.
No comments:
Post a Comment