Am observat din greșeală că fiecare loc are muzica lui.
Când eram în Italia, simțeam un soi de nenorocire iminentă. O izolare caldă. Ca un somn adânc hrănit cu tranchilizante. Îmi plăcea. În delirul acela, nu îmi refuzam nimic. Băuturi, droguri, bărci. Stăteam nopți la rând pe balcon, scriind și ascultând dark jazz. Trupul meu uscat atârnând deasupra orașului. Uneori mă simțeam ca un zeu uitat, trăind într-un ținut beat de o religie nouă. Pluteam deasupra clădirilor. Piatra se cutremura sub carnea care o călca în picioare, beată și nepăsătoare, pe străzi, pe acoperișuri, deasupra râurilor. Părea că nu există atenție. Nici oferită, nici primită. Zilele treceau măsurate în distrageri, nu în ore. Iar muzica continua să cânte. Când sinistră, când liniștitor de melancolică.
Până când... într-o zi, în stomacul metalic al unei păsări, am dispărut.
No comments:
Post a Comment